- fără prea multe comentarii -
Nu-mi aduc aminte ca în anii de şcoală, în gimnaziu sau la liceu, să mă fi amuzat împreună cu profesorii mei. Mici perle ale elevilor, cîteva clişee verbale nostime ale profului, vreun nume propriu pronunţat greşit – cam astea erau rarele prilejuri în care dascăl şi elevi zîmbeam împreună. Orele de istorie, matematică, română, geografie erau sobre, fără haz, pline de „ştiinţă“ austeră, iar manualele, de-o tristeţe fără seamăn, cu pui de prepeliţă care mureau cu ghearele împreunate a rugăciune, cu haiduci care luptau cu intestinele atîrnînd în afară, cu căprioare ucise de lupi hămesiţi şi ţărani traşi pe roată.
Am început să rîd la piesele lui Caragiale, după liceu, atunci cînd am uitat de cele „cinci-şase tipuri“ de umor din opera dramaturgului şi m-am putut bucura, fără teme pentru acasă, de Conu’ Leonida... Abia cînd am lăsat deoparte definiţia metaforei sau a epitetului şi am citit, fără obligaţia de a sublinia personificările, poeziile lui Eminescu, am putut jura, cu mîna pe inimă, că poetul e „nepereche“. Tot cu prietenii mei de şcoală, fără participarea profesorilor, am rîs atunci cînd moş Luca este luat peste picior de nişte flăcăi, pentru caii lui răpciugoşi, sau cînd Moromete, mucalit, urmăreşte ce efect are fasolea fierbinte în gura fiilor săi.
DE ACELASI AUTOR Moş Crăciun cu ATV Scriitori cu corp No comment Un proiect curajosAm prilejul, deseori, să ascult poveşti de la şcoală ale copiilor de acum. Nu s-au schimbat prea multe: manualele şi programele şcolare asasinează, în continuare, plăcerea de a citi. O mărunţesc fără scrupule, lăsînd în urmă mici cititori obosiţi şi stupefiaţi, urînd din tot sufletul tot ce are mai bun literatura română. Lecturile selectate în manualele de română, oricît ar fi de interesante, profunde, inteligente, emoţionante sau amuzante (deşi, multe dintre ele nu sînt), se pierd cu