Poate chiar cei mai loiali supuşi ai Majestăţii sale. Mulţi scoţieni s-au gîndit de-a lungul timpului la regele/regina de la Londra ca la un fel de ostatic ţinut acolo de englezii cei răi. Uniunea dinastică dintre Anglia şi Scoţia a dus, în 1707, la crearea unui singur stat, numit uşor megalomanic Regatul Unit al Marii Britanii. La 1707 nu era nimic mare în legătură cu insuliţa respectivă, dar Marea Britanie chiar s-a dovedit mare – a devenit centrul celui mai întins imperiu din istorie. Iar scoţienii au fost făcători ai acestei istorii. Regimentele de scoţieni au fost, şi se mai laudă că încă ar fi, cele mai viteze şi mai fanatice trupe ale Majestăţii sale. Scoţienii iubesc monarhul, dar urăsc Anglia. Scoţienii iubesc imperiul, dar urăsc capitala. Scoţienii vorbesc engleza, dar o maltratează sistematic cu un accent îngrozitor de care sînt mîndri. Scoţienii au dat mai mulţi premieri şi o mulţime de oameni de stat, dar urăsc sistemul statal care i-a făcut mereu vioara a doua a unui stat mare. Desigur, noi ăştia din state mai şubrede şi fără realizări imperiale le-am putea spune scoţienilor că mai bine vioara a doua în cel mai mare imperiu de pe pămînt decît vioara întîi într-un stat căruia i-au scuipat seminţe în cap vreo cinci imperii vecine. Dar aşa e firea umană, ce ai e luat de-a gata, ce nu ai pare mai sexy.
Acum, scoţienilor li se pare sexy independenţa. În mod ciudat, sentimentul s-a acutizat după ce au primit deja o autonomie foarte largă. Cel mai bun premier scoţian din secolul trecut, Tony Blair, le-a dat asta. Bine, mulţi nu vor fi de acord că Blair e scoţian, dar el aşa se laudă. Cel puţin familia sa era din Scoţia, el s-a născut acolo, dar s-au mutat în sud cînd era copil. De fapt, Blair e englez, dar mereu a vrut să-l enerveze pe Gordon Brown dîndu-se scoţian. Brown chiar era scoţian, din ăla sadea, din ăla ursuz. Dintre scoţienii ăia care s-a
