Undeva, în inima Olteniei, între dealuri încărcate de livezi şi de păşuni bogate, se găseşte o aşezare scoborîtă din poveştile bătrînilor. Legenda spune că, demult, foarte obosit, Timpul s-a oprit pe meleagurile astea şi a adormit. Oamenii nu l-au băgat în seamă prea tare. Au zis că e un bătrîn drumeţ şi au pus pe el o păturică, să nu răcească. Mulţumit de somnul bun şi înduioşat de feţele blînde ale oamenilor, Timpul s-a hotărît să nu împovăreze locurile acelea cu greutatea anilor. Şi, plimbîndu-şi mîna peste cerul comunei, a făcut în aşa fel încît vremea să fie mai îngăduitoare cu acele locuri decît cu altele. Mulţumit de ispravă, şi-a urnit picioarele atît de obosite, şi a plecat în treaba lui. De atunci, semnele vremii arată că orice clipă trece mai greu pe acolo, şi nu cade ca picătura în ochiul de apă, stîrnind cercuri care se pierd spre maluri, ci cam ca mierea care nu se grăbeşte niciodată, şi curge doar în legea ei.

Poate că ăsta o fi motivul absenţei apei potabile şi a canalizării în comuna Fărcăşeşti. O să ziceţi că, din cauza scurgerii mai lente a vremii, nu s-a ajuns încă la reţeaua publică de apă, pentru că, pe sub casele oamenilor, încă e plin de conducte care pompează, din negura timpului, miere. Sau vin, bere, cidru, ţuică, fresh de portocale ori, Doamne fereşte, absint. Nici vorbă. Pe sub casele localnicilor nu viermuieşte nici o reţea de ţevi. Timpul a fost el, cîndva, drăguţ cu oamenii acestor locuri, dar n-a luat în calcul faptul că, la un moment dat, or să apară nişte invenţii printre care se numără apa potabilă şi canalizarea. Aşa se face că mulţi dintre locuitorii acestor meleaguri de legendă, în mileniul al treilea, îşi exersează bicepşii din greu, la fîntînă, scoţînd găleţi după găleţi din inima pămîntului. Apoi se culcă rupţi de oboseală şi dorm duşi, visînd minuni, bizarerii, utopii, cum ar fi să tragi apa la o toaletă care se g