UE a inaintat aproape intotdeauna cu pasi mici si sub presiunea necesitatii. Aceasta necesitate s-a infatisat cel mai adesea in forma unei crize care nu putuse fi prevenita. (O exceptie ar fi Tratatul de la Maastricht al carui salt inainte, realizat in conditii speciale, obiective – sfarsitul sistemului mondial bipolar - si subiective – entuziasmul general produs de terminarea Razboiului rece si mai ales prezenta la conducerea Frantei si Germaniei a doi mari lideri si mari europeni, François Mitterrand si Helmuth Kohl – a trebuit ulterior temperat.) Iata de ce atat in insuficienta actualului Pact fiscal cat si in natura contextului si presiunilor care au determinat adoptarea lui nu este nimic nou si nimic surprinzator.

Totodata, UE s-a nascut si s-a extins atunci cand proiectul unor natiuni europene de a domina continentul a esuat iar acestea au ajuns la concluzia ca visul lor de marire nationala se poate realiza mai usor prin europenizare (federalizarea Europei) decat prin expansiune (ocupatie). Evident, au existat si exista si federalisti europeni autentici. Pentru ei Europa-putere ca federatie de state-natiune nu este substitut pentru pozitia dominanta a unei natiuni ci este singura formula politica apta a garanta cetatenilor europeni securitatea individuala, colectiva, identitara si geo-politica. Spre deosebire de adevaratii federalisti, adeptii Europei interguvernamentale vor ca aceasta sa fie si sa ramana cel mult o confederatie menita a pazi libera circulatie a bunurilor, serviciilor si capitalurilor provenind din tari cu resurse si politici economico-sociale diferite, pe o piata lipsita de bariere iterne artificiale.

Diferenta intre federalisti si pseudo-federalisti a ramas aproape insesizabila sub influenta a trei factori si atata timp cat acestia au coexistat: egalitatea nivelului de dezvoltare a statelor membre ale UE; contextul global favor