Fiindcă, pentru mine, Caragiale este întru totul viu şi cu adevărat nemuritor, socotesc că azi – cînd unii numără 100 de ani de la iluzoria lui dispariţie – nu voi scandaliza republicînd articolul prin care, în urmă cu aproape 20 de ani, sărbătoream, aici, în Dilema, 100 de ani de la apariţia Moftului român (seria nouă, 1893). Contez pe o mulţime de cititori care, la vremea lui, nu au cunoscut acest text şi sper că nu vor face mofturi.

La o sută de ani de cînd s-a sudat în limba mea turcismul „moft“ cu cuvîntul ăl mai bun şi mai străbun: „român“ – una din cele mai rezistente suduri din cîte au înfruntat veacul, la fel de revoluţionară ca rima lui Eminescu: „blond“ cu „fond“ – va trebui să rostim, calmi, un „A se slăbi!“

A se slăbi, deci,

a se slăbi – celebra poruncă a tatălui, a 11-a poruncă din Teleorman pînă dincolo de Vadu lui Traian – amorul acestui neam al nostru pentru cel pe care Eugen Ionesco îl socoteşte cel mai important dramaturg necunoscut al lumii. A se slăbi, nu-i nici un amor, doar un hohot mecanic de rîs, poate o statuie inutil de serioasă, doar cîte un strigăt „Caragiale e cu noi!“ stingîndu-se repede prin chefurile legate de Ipingescu pe care, halucinaţi, le luăm drept revoluţii;

prin cele 10 decenii de la Moftul român (seria nouă de la 1893) aud un scrîşnet de măsele, al miilor şi miilor de moftangii siliţi să studieze pentru bacalaureat pe unul care „ne-a făcut de rîs ţara“, „a introdus zeflemeaua în cultură“, „n-a avut nici un personaj onest în opera sa“, aşa cum i-au învăţat mii şi mii de dascăli care nu puteau să le zică nici că I.L. Caragiale e un moft.

O, nici aşa!

DE ACELASI AUTOR Puseuri de toamnă La un sfert de veac de cînd s-a dus Turnătoria ca discurs amoros Curs scurt de sociologie a şepcii la româniPînă şi azi, oameni inteligenţi – care văd în Conu Leonida „un blînd vodevil“, cînd acol