Zilele astea orice ieşit din casă a fost o aventură şi o iniţiere. Precum Făt-Frumos, am trăit în două zile cît în doi ani: ce-i drept, experienţe mici, dar sîcîitoare (ceea ce le-a supradimensionat pe moment).

În ziua cu zăpadă maximă, cred că 13 (!) februarie, am ieşit pe stradă, aveam, n-aveam treabă. Din confortul de dinăuntru n-am realizat mare lucru din haosul exterior. În ciuda ştirilor apocaliptice – şi de astă dată pe bună dreptate. Cert e că am ieşit într-o lume atît de plină de „infernul alb“ (metaforă deja lipsită de orice sens prin folosire mai mult decît îndelungată), încît nu aveai, la propriu, pe unde s-o apuci. Dacă pînă atunci mă plîngeam că nu mai sînt trotuare – voind de fapt să spun, hiperbolizînd, că avem un foarte mic spaţiu pietonal –, acum chiar nu erau. Mormane albe ne pîndeau pretutindeni, antiutopic înfricoşător, iar înaintarea era un efort real şi, de multe ori, imposibil. Era o transpunere nedorit de exactă a binecunoscutelor coşmaruri în care vrei să ajungi într-un loc „binecuvîntat“ sau la cineva iubit şi nu poţi să înaintezi. Oameni şi maşini se mişcau, haotic, pe carosabil, într-o ordine cel puţin aleatorie: cînd pietonii o luau înaintea vehiculelor împotmolite, cînd acestea zvîcneau în faţa celor ce-şi croiau anevoie drum. Măcar cu ocazia asta, un soi de armistiţiu temporar se instituise între cele două categorii, altfel, rivale: împărţeau, într-o înţelegere mută, din strictă necesitate, acelaşi rîvnit teritoriu: carosabilul.

Escaladînd troiene, m-am îndreptat spre staţia de autobuz. Autobuzul, evident, întîrzia, aşa că am început să vînez taxiuri. Aceleaşi taxiuri care nu se arătaseră cu nici un chip la comandă: deşi aveau becul verde aprins (am învăţat într-un tîrziu şi eu că asta înseamnă că e liber), nu opreau, oricîte semne disperate le-ai fi făcut. Într-un tîrziu, a oprit unul.

Nu mai ştiu exact de la ce fi