Românii nu iubesc iarna – cu excepţia vacanţelor la schi în Austria, pentru cei care şi le permit. Şi reciproca e valabilă: nici iarna n-are mare amor pentru români – plus că vine, de regulă, fix cînd n-o aşteaptă mai nimeni pe-aici. În ultimele săptămîni, gerul şi ninsorile ne-au adus brusc în discuţie (unora, în amintire) iarna lui 1954. Comparaţia s-a dezvoltat ramificat – cu menţiunea, paradoxală, că prezentul pare a ieşi bine şifonat din acest examen.
La începutul lui februarie 1954, cerul s-a făcut brusc cenuşiu şi, în trei zile (2-4 ale lunii), România era sub nămeţi de cîţiva metri. În filmele de propagandă ale regimului de-atunci, lupta oamenilor împotriva iernii are accente eroice, de basm stalinist în care omul dîrz înfrînge vitregiile temporare, iar cultura domesticeşte natura. Femeile şi bărbaţii epocii, încotoşmănaţi şi cu lopeţi în mîini, se comportă ca nişte soldaţi anonimi pe un front alb şi rece, iar maşinile de deszăpezire (de producţie sovietică!) iau iarna la palme şi-o vîntură de-a stînga şi de-a dreapta drumurilor. Pionierii ajută şi ei la efort, curăţînd perimetrele şcolilor sau ale spitalelor, iar soldaţii armatei RPR sînt peste tot la datorie – de la căratul bolnavilor pînă la aducerea făinii spre brutăriile din care, în final, se vede cum iese o pîine aburindă. Toate aceste documentare gen „studio Sahia“, la o lectură critică, par făcături propagandistice – şi asta şi sînt. Ceea ce nu înseamnă că unele dintre ele nu-s bine făcute.
DE ACELASI AUTOR Cînd dna Merkel va primi ajutoare de la Madrid (şi Bucureşti) La un vin cu Don Quijote, pe teme de infrastructură De ce UE chiar merită Premiul Nobel Ce-am putea aştepta de la aceste alegeri?În majoritatea emisiunilor de televiziune de azi, iarna e o stihie haotică şi dezlănţuită, în raport cu care oamenii sînt nişte gîngănii bicisnice şi demne de milă, ce par condamnate să moară c
