Nu sunt prea dese intervenţiile pe o temă precum aceea a editorialului meu de azi. N-au fost, de altfel, nici înainte. Un studiu şi o antologie, apărute cu decenii în urmă, consacrate problemelor teoretice ale istoriei literare, au arătat puţina preocupare a criticilor români din toate timpurile pentru tema cu pricina.

Rezulta limpede că singurul care avusese un punct de vedere consistent şi original fusese, paradoxal, „impresionistul” G.Călinescu în studiile sale din anii 1930-1940. Nu numai modelul lui de critică va fi preluat de generaţia mea, dar şi ideile lui în materie de istorie literară. Criticii tineri actuali îl privesc cu un zâmbet subţire pe cel dintâi, iar faţă de cele din urmă, ricanează de-a binelea. Şi, dacă nu propun nimic în schimb, este pentru că, în ochii lor, ideea însăşi de istorie literară pare perimată. Nu e neapărat vina lor. S-a produs în ultimele două decenii o alterare profundă a însuşi simţului istoric. Dezinteresul faţă de trecut, nu o dată remarcat, e doar un aspect al acestei stări de lucruri. În definitiv, ceea ce se petrece este o „citire” a istoriei pe orizontală şi nu, cum s-ar cuveni, pe verticală. Cu alte cuvinte, evenimentele şi personalităţile din toate epocile trăiesc într– un fel de mirabilă simultaneitate. Nu spun contemporaneitate, care ar presupune că trecutul e adus în prezent. E vorba, din contră, de excluderea completă a trecutului din preocupările contemporane şi de perceperea tuturor evenimentelor şi personalităţilor necontemporane ca şi cum ar fi fost concomitente. Unii dintre cei care au găsit de cuviinţă să-mi comenteze Istoria critică mi-au spus-o de la obraz: în zilele noastre (ale lor, de fapt) nu se mai scriu istorii literare! Şi, mai ales, din perspectivă estetică. Din moment ce nu se mai scriu, este evidentă inutilitatea preocupării pentru probleme teoretice. Cercul se închide cu această cons