Mijloc de săptămână (joi), mijloc de februarie (16) într-un Bucureşti sfâşiat de dileme mediatice: vor învinge sau nu roş-albaştrii? va împrăştia sau nu opoziţia, pe stadion, fluturaşi pro-prezidenţiali pentru a stârni mânia suporterilor? este sau nu deontologic să difuzezi un filmuleţ cu fostul premier în şuncile goale? se vor topi brusc zăpezile, provocând inundaţii? îşi va menţine sau nu unul dintre canalele rezultate în urma unei separări fratricide avantajul de audienţă asupra concurenţei? Pentru asemenea întrebări esenţiale răspunsul "cherchez la femme" nu oferă o pistă de rezolvare. Şi totuşi… invitaţia "Cherchez la femme!", atunci când vine din partea trupei Passe Partout Dan Puric (de la care, dacă i-ai văzut spectacolele, ştii la ce să te aştepţi, dar care nu încetează să surprindă), e suficientă pentru a te scoate din casă în seara unei premiere anunţate. Începe să te furnice întrebarea: cum voi fi, de data aceasta, asediat estetic? Şi porneşti să iei în piept nămeţii de pe trotuare (în Bucureştiul începutului de mileniu carosabilul e mai important decât trotuarul, pentru că automobilul e mai important decât omul), ca să te înghesui în metrou alături de roboţei plecaţi de la muncă spre casele cu televizor, o paranteză între două zile de muncă, şi care între două staţii nu vorbesc despre cărţi ori despre teatru, ci îşi bârfesc şefii şi colegii, şi să ajungi la timp la Teatrul de pe Lipscani.
În holul meschin al Rapsodiei, pupici (pe obraz - dacă-l ai) sau, după caz, protocolare strângeri de mână cu meşterul Dan Puric, care face oficiile de gazdă… Şi, înainte de gong, câteva vorbe, rostite din faţa cortinei, de Maestru drept introducere la evenimentul fără cuvinte creat de şase dintre copiii săi. Aplauze pentru Maestru şi aplauze de încurajare pentru cei care tremură în spatele cortinei.
Şi bate gongul, şi se stinge lumina, şi se înalţă cortin
