Dacă nu ar fi fost, atunci, o perioadă grea, agitată din istoria României, poate că nu aş fi scris aceste rînduri. Dar însemnătatea şi consecinţele evenimentelor care se petreceau prin anii 1944-1947 în ţara noastră – şi în Craiova noastră – le-am cunoscut cu toţii – aş spune chiar, le-am îndurat multă vreme, zeci de ani.
Craiova adolescenţei mele. Eram elev în ultimele două clase („cursul superior”) ale Colegiului Naţional Carol I („seria B, ştiinţifică”) şi începusem a înţelege ce se petrecea în România intrată într-un război „sfînt”, antibolşevic, care nu se mai termina, care se dovedise a fi o înfrîngere şi un dezastru, care ne adusese din ce în ce mai mulţi morţi şi răniţi. Oricît de plăcut răsuna melodia lui Ion Vasilescu, „La Crimeea, peste mare / Măi doruleţ, să duci o sărutare” sau a Lilianei Deleanu, „Moş Crăciune, Moş Crăciune / Să-mi aduci pe tăticu’ înapoi”, tristeţea îndoliată cuprindea tot mai multe familii. Este drept, la Bucureşti (ca şi în Parisul ocupat de naziştii germani) teatrele, viaţa sans souci nu se oprise. Nici Teatrul „Cărăbuş” al lui Constantin Tănase nu-şi încetase turneele prin ţară (noi îl „prindeam”, la Craiova, intrînd prin mansardele clădirii Colegiului nostru, direct în galeriile de sus ale „Teatrului Naţional” care funcţiona în sala vastă de spectacole a liceului). Dar era un divertisment care acoperea drame şi dureri. Pe fronturile războiului care-şi apropia focul şi destrucţia din ce în ce mai mult de Nistru, se murea. La Bucureşti, Sergiu Malagamba lansa însă mode şi dansuri moderne – ca şi cum nu ar fi fost ţara supusă înaintării armatelor sovietice, pe de o parte, şi pe de altă parte, zdrobită de bombardamentele „fortăreţelor zburătoare” americane care sclipeau în soare, la mii de metri înălţime, precum albi licurici ai cerului (avertismente prin Luftlagemeldungen) le anunţau, cînd porneau din Italia, pe la