Am lăsat iarna să bântuie cu o vinovăţie pe jumătate asumată, pentru că drumul spre expoziţii poate fi amânat şi ca un răgaz ce era meritat pentru ştergerea ambiguităţilor.
Dar, aşa cum se întâmplă în asemenea situaţii de reflexivitate sui generis, m-am întors la mai comoda lectură a cărţilor, care au produs bucurie cândva. Printre ele, iată, o mică bijuterie, a lui Salvatore Settis, Furtuna interpretată, tipărită în româneşte prin deceniul nouă al secolului trecut, ar fi putut să prefaţeze o călătorie pe care o amân de ani buni, în această perioadă a anului, la Veneţia, când are loc celebrul Carnaval al Măştilor. Pentru că festivalul a avut loc, iar eu am recitit cartea lui Settis, este ca şi când aş fi fost acolo, dar nu în timpul de azi, ci cu patru secole în urmă, când tânărul Giorgione era steaua aflată în plină strălucire a artei veneţiene. E o întâlnire de zile mari, în plină Renaştere, când temele antichităţii se îmbrăţişau aproape enigmatic cu ideile unui creştinism a toate stăpânitor, în modernitatea cea mai timpurie a umanităţii. E aproape imposibil să ni-l imaginăm pe tânărul Giorgione ca fiind, printre altele, maestrul lui Tizian, despre care ştim că a murit la adânci bătrâneţi, lăsând în urmă o operă uriaşă. Întâmplarea face ca tot într-o lună februarie, nu cu mulţi ani în urmă, să fi văzut, la Budapesta, într-o retrospectivă renascentistă, un autoportret a lui Giorgione, unul dintre puţinele lăsate de acesta, asupra cărora specialiştii se pronunţă ca fiind autentic. De o frumuseţe aproape angelică, pictorul se înfăţişează pe sine în zilele fericitei sale adolescenţe, rafinată, totuşi, de o intelectualitate subînţeleasă.
Într-o carte pe care am citit-o de curând, Comunism şi postcomunism – eseu asupra modernităţii târzii, Claude Karnoouh, autorul ei, referindu-se la perioada precizată în titlu, îl citează, pentru a-şi argumenta de
