După căderea lui Ceauşescu, forțele din politica românească s-au aşezat în linii mari pe două coordonate: pe de-o parte, „neocomuniştii“, aparatcikii din eşaloanele doi şi trei ale fostului PCR, iar pe de cealaltă parte, „reformatorii“, „democrații“, „europeniştii“, „anticomuniştii“. Primul deceniu de după 1989 reprezintă o ilustrare perfectă a acestei antonimii. Între 1992 şi 1996, fostul PDSR (actual PSD) guverna alături de PRM, PUNR şi PSM, în timp ce opoziția de pe atunci (CDR) încerca să convingă electoratul că doar odată cu venirea ei la putere vor avea loc o adevărată europenizare şi democratizare a României. Fostul PD (actual PDL) era pe atunci un partid de stînga, încercînd să se debaraseze, cu mai mult sau mai puțin succes, de asocierea cu FSN-ul iliescian. Astfel, atunci cînd, în 1996, Emil Constantinescu şi „reformatorii“ din CDR aveau nevoie de susținerea lui Petre Roman şi a PD-ului, aceştia din urmă au înclinat vădit balanța electorală. Cu ajutorul lor, „democrații“ şi „europeniştii“ au cîştigat, au promis ruperea totală de comunism şi au purces la reformarea Statului şi a economiei, în cea din urmă privință „reformarea“ fiind echivalentă în primul rînd cu închiderea industriilor nerentabile (vezi cazul minelor din Valea Jiului) şi cu demararea privatizării întreprinderilor de stat. Au existat, la vremea respectivă, chiar portofolii ministeriale pentru privatizare şi reformă. Costurile reformelor CDR-iste au fost resimțite în mare parte de populație, ceea ce explică performanța catastrofală de la alegerile din 2000. Succesul lui Iliescu din turul al doilea al alegerilor prezidențiale de atunci s-a datorat în mare parte scenariului de coşmar pe care l-ar fi reprezentat prezența lui Vadim Tudor în cea mai înaltă funcție în stat. Practic, „neocomuniştii“ iliescieni îi învinseseră fără drept de apel pe „democrați“ şi „reformatorii“, care începuseră