Dezbaterea publică despre tratatul fiscal propus la nivel european s-a împotmolit la un nivel meschin şi provincial, cu toate că România va fi în epicentrul cutremurului financiar pe care înţelegerea încearcă să îl prevină.
"Să fim printre primii zece care semnează", "să aşteptăm să vedem ce fac alţii", "să căutăm derogări", "să ne îndatorăm mai întâi pentru dezvoltare, aşa cum au făcut ţările care impun acum tratatul". Altfel spus, după expresia importată anul trecut de ambasadorul SUA, "să rearanjăm şezlongurile de pe Titanic".
România a încercat să importe un model care nu i s-a potrivit niciodată şi care acum nu mai funcţionează nici măcar în statele dezvoltate, care l-au consacrat.
Deficitele cronice au fost, desigur, tentante pentru politicieni - adevărate teste de caracter. Unii au rezistat mai bine, iar acum dau lecţii. Alţii au cedat, iar acum iau bani, exact de la cei care dau lecţii.
Însă a existat şi un alt ingredient: disponibilitatea populaţiei de a economisi în condiţii de relativă siguranţă. Iar titlurile de stat ofereau această garanţie. De exemplu, în anii ’90, după ce administraţia Clinton a reuşit să ducă bugetul SUA pe excedent, economiştii Trezoreriei au calculat că întreaga datorie americană ar urma să fie plătită până în 2010. "Dar atunci de unde vom mai cumpăra titluri de stat?", a reacţionat lobby-ul financiar, iar ce a urmat - ştim. Datoria SUA a ajuns la 100% din PIB.
Aici, România pare să se diferenţieze cu o datorie "mică", de nici 40% din toată munca pe un an. În realitate, nu se diferenţiază deloc. Dobânzile medii plătite de trezoreria din SUA sunt de 2% pe an, cele din România sunt de 5%. Aşa se face că ambele ţări virează în contul dobânzilor echivalentul a câte 2% din PIB. Dacă România ar avea o datorie procentual la fel de mare ca SUA, ar fi de mult în faliment.
Adevărata
