...Taica-meu se baza pe niste treninguri de bumbac despre care auzise ca se vind bine in Turcia si mai ales pe existenta unui video AKAI nou-nout pe care nu stiu de unde-l avea, dar care reprezenta o adevarata polita de asigurare a confortului nostru financiar dupa ce-aveam sa fim izgoniti din raiul hotelier al Istanbulului asiatic.
Cind aveam vreo paisprezece ani, la un an, doi dupa Revolutie, taica-meu s-a imprietenit cu un turc, arbitru de fotbal, care venise in Romania la un congres international unde el, tatal meu, o facuse pe traducatorul. Nu stiu in ce divizie arbitra turcul, de cit timp sau cu ce succes, cert e ca la sfirsitul sederii lui aici, taica-meu s-a trezit cu o invitatie la Istanbul. „Insa numai doua persoane", a tinut el sa precizeze, „sotia sau baiatul, tu hotarasti". Era prin martie, aprilie, iar invitatia era pentru iulie. Pus in fata unei asemenea alegeri, taica-meu n-a ezitat prea mult si a decis ca vom merge amindoi, adica si eu si sotia, ea nefiind mama mea buna, ci Doamna, cum obisnuiam sa-i spun, desi n-avea, cred, la vremea aceea mai mult de treizeci, treizeci si doi de ani. „Sa ajungem noi acolo", zicea taica-meu „si-apoi vedem cum o scoatem la capat". Drumul mi s-a parut lung, dar asta si pentru ca, pina atunci, singurele mele calatorii mai de amploare fusesera doar pina la mare. Am mers prin Bulgaria, tin minte, am schimbat vreo citeva trenuri, am calatorit la patruzeci de grade Celsius in vagoane intesate de familii irakiene, unde sotiile se dadeau cu crema de menta prin par ca sa se racoreasca, si tineri englezi ponositi, care stateau mai mult pe culoare, inveliti in saci de dormit, cu rucsacurile linga ei pe post de perna, si dupa vreo doua zile am ajuns la Istanbul. Faruk, caci asa il chema pe arbitru, ne astepta pe peron si cind a vazut ca sintem trei n-a zis nimic, dar dupa privirea severa pe care mi-a aruncat-o, banuiesc ca
