Un critic muzical englez, prezentând discul Old Ideas, emite câteva observaţii importante despre recentul album: „Nu idei noi aştepţi de la Leonard Cohen. Ce aştepţi e să te adânceşti în întunecimea unei voci şi să contempli lucrurile esenţiale: dorinţa şi pierderea; eşecul şi mântuirea; comedia înspăimântătoare a existenţei şi inevitabilul ei sfârşit.” Aceste fraze se potrivesc la fel de bine atât primului disc al lui Cohen, cât şi celui mai recent.

Continuitatea, unitatea, fascinanta monotonie a melodiei sunt probe de rezistenţă, nu semne ale atingerii limitelor creaţiei. Cohen n-a dorit să facă altceva decât a făcut. Profet melancolic şi ironic al unei lumi superficiale, n-a pretins şi nu pretinde să fie luat în serios. El e „the fool on the hill”, dintr-una din baladele pesimiste ale Beatles-ilor, vizionarul care pune distanţă între sine şi lume, dar şi între sine şi propriile profeţii.

Leonard Cohen nu s-a grăbit niciodată să-şi facă publice creaţiile. Anii scurşi între un volum şi altul, între un disc şi altul nu diminuează însă filonul comun, amprenta puternic individualizată a muzicii şi calităţii textului. Cu ocazia lansării oficiale a discului, la New York, i s-a confesat unui ziarist care se plângea că scrie mereu sub presiunea predării materialelor la o oră precisă: „Am şi eu propria mea dată-limită: moartea. O includ din ce în ce mai mult între preocupările mele.” Ce aduce nou acest album e imaginea unei autopsii făcute pe un corp încă viu — o vivisecţie metafizică născută din neliniştea existenţială stârnită de iminenţa sfârşitului. „Moartea e prezentă în fiecare din aceste cântece. Ea se manifestă ca absenţă a dorinţei de a te risipi şi de a fi agresiv. Nu mai vrei să faci anumite lucruri pentru că există ceva important în ideea de bună dispoziţie şi demnitate.”

Dacă adăugăm şi discreţia, obţinem o triadă temeinic aşezată î