Caut un sunet, ca un vaier ce s-ar potrivi împrejurării, aprig şi totuşi respectuos faţă de inexorabilul rostindu-se într-o atare dispariţie. Cum oare, înalt şi vrednic de privit, cum se aşternuse dintr-odată, fără apărare, sub secerea nemiloasă?

La cele 9 capitole cîte îmi plăcuse a-i dedica, într-un mănunchi de Limpezimi, pe care, nu-s nici doi ani de atunci, i le atîrnam în cunună, se adaugă, iată, pentru a le împlini fatidic, o mişcare ultimă, – un fel arioso dolente – , unde, nemijlocit, vibraţia luminoasă e somată să devină destin.

Talent neîmpăcat, Constantin Blendea nu făcuse din Zbor un învăţ al suficienţei triumfale. Mă oprise, cu o atenţie aplicată, cînd rînduiam pe simeză, în 2010, vasta expoziţie de la sălile Parlamentului, să-mi arate un pîlc de lucrări ce dădeau tîrcoale stingerii patetice a unei înaripate. Zvîcnirea de suflet, ghicită în acel umil epilog, tresărea pe albul hîrtiei, întîi mai direct, realistic, apoi sublimată, aripile căzute susţineau un eveniment auster, de axe în răscruce.

Despre el însuşi, artistul se ferea să livreze confesiuni explicite, să alunece în ispita dezinvoltă a vreunui narcisism. Chiar exclamativ, clocotind în sinea lui, de o dreptate pe care şi-o cunoştea legitimă, inatacabilă, Constantin Blendea nu-şi abandona o sfială tenace, o cuviinţă majoră, mai presus de virulenţe.

În materii unde se vădise magistral, ca un vraci miraculos ştiind să asculte salvator respiraţia secretă ce anima trupul rece al zidurilor uitate, Constantin Blendea nu contenea să-şi reprime orice aplecare spre paradă. Rămînea sever, fără emfază, deşi îmbogăţit din comuniunea cu vocile din frescele străvechi răsunînd acum, prin el, sagace emergente, din taina peretelui care le conţinea, - în paraclisul bolniţei de la Cozia, bunăoară.

Asemenea izbînzi, de ordinul restaurării, omologate la nivelul celei mai riguroase ca