„Cetatea Luminii”, revista culturală scoasă cu greu de profesorul român D. Paulescu, stabilit în Brazilia după război, apărea atunci cînd orizontul politic se închisese complet, iar speranţa dispăruse: era în 1954.

Poeziile pe care Paulescu reuşea să le obţină de la autori exilaţi sau trăind încă în ţară, în exil intern, mărturiseau deprimarea adîncă ce îi cuprinsese pe toţi oamenii ataşaţi încă unei culturi normale. Versurile lui Vasile Posteucă sau Radu Gyr plîng pe ruinele unei patrii pierdute şi fac ecou altor versuri în aceeaşi tonalitate compuse de Octavian Goga sau de Vasile Militaru.

Dincolo de mărturiile momentului tragic pe care îl traversa România, exista în revista editată la São Paulo şi o vastă secţiune neaşteptată: este vorba de cea ştiinţifică. De ce se chema revista „Cetatea Luminii”? Era aluzie la un trecut glorios. Aşa că secţiunea istorică şi etnografică a publicaţiei cuprindea pagini extrem de interesante iscălite de mari savanţi. Îi găsim acolo pe Mircea Eliade (cu un studiu despre Zamolxis), pe Grigore Nandriş (cu date inedite despre cultura bucovineană), pe George Onciul (cu un studiu de sinteză asupra muzicii populare româneşti în raport cu cea europeană), în fine – pe Victor Buescu (cu o cercetare în egală măsură lingvistică şi istorică despre etimologia numelui Sarmisegetuza). În română, în portugheză sau în franceză, partea ştiinţifică din Cetatea Luminii apărea surprinzător de consistentă. În acel moment revistele din ţară n-ar fi reuşit să ofere un asemenea florilegiu de cercetare ştiinţifică autentică, obiectivă şi detaşată.

O concluzie se impune: exilul românesc număra mari savanţi şi oameni de artă, dar puţini poeţi excepţionali. Deşi se bucura de totală libertate, pentru că nici o instanţă nu supraveghea literatura şi nu o cenzura, poezia românească din exil rămîne modestă şi epigonică. Presiunea altor li