M-am tot gîndit în ultimele două zile şi am decis că vreau să mi-l amintesc pe C.M.I. aşa cum l-am văzut într-o seară de iarnă, să tot fi fost eu în al patrulea an de facultate: unul dintre amfiteatrele mari, o lumină slabă şi starea aia de somnolenţă plină de disponibilitate care vine după 5-6 cursuri... Întotdeauna cursul lui C.M.I. pica cel mai bine ultimul: nu riscai nici să desconsideri tot ce urma pentru că, inevitabil, plecai glonţ spre casă şi te-nfigeai în albumele sau în cărţile despre care se vorbise, nici să intri epuizat în ziua ce urma – cursurile lui aveau darul de a te umple de energie. Aşa vreau să mi-l amintesc: purtînd un sacou negru, din velur, o cămaşă albă, impecabilă şi o eşarfă neagră cu buline albe. Vreau să mi-l amintesc aşa pentru că mi s-a părut frumos, pentru că acel velur negru contrasta izbitor cu paloarea chipului, pentru că a fost un curs senzaţional. Venise pregătit cu o lupă mare, fără mîner, rotundă şi ferecată într-o armură metalică, pe care o numea Ochiul de Ciclop. A vrut să vorbească despre istoria interpretării Meninelor, dar a ajuns la Pascal şi la vînătoarea autotelică, de unde a sărit la Van Dyck şi al său Portrait du roi à la chasse, apoi la..., cînd a trebuit să se oprească, ochiul de ciclop odihnea pe numărul din Mari pictori dedicat lui Velázquez, plin de ţigări. Fumase aproape două pachete, privind pe geamul amfiteatrului... Aş putea să vorbesc ore-n şir despre Cornel Mihai Ionescu, despre ce înseamnă un adevărat erudit în Facultatea de Litere a anilor 2000, despre cum primul lui curs era unul de triere prin simpla lui prezenţă, prin gestica lui voit hieratică, prin modul oarecum autist de a nu remarca chicotelile viitorilor triaţi, despre ce a însemnat lecturaPalimpsestelor, la abia două zile după primul curs cu cel care avea să-mi devină îndrumător atît al lucrării de licenţă, cît şi al celei de masterat. Dar