Cele patru cărţi de analiză a situaţiei din România postcomunistă pe care Vladimir Tismăneanu și Mircea Mihăieș le „topesc“ în volumul recapitulativ O tranziţie mai lungă decît veacul. România după Ceaușescu (București, Editura Curtea Veche, 2011, 766 p.) sînt, din multe puncte de vedere, nu numai analizele unor autori avizaţi, cu o excelentă cultură generală și specializată, ci și preţioase mărturii „la cald“ ale unor contemporani avizaţi. Dincolo de diagnosticele adeoseori precise, imaginative, plastice pe care autorii le pun, se ghicesc și portretele celor care vorbesc. Asumînd, de la bun început, o poziţionare liberală și democrată, din punct de vedere principial, și Mihăieș, și Tismăneanu se opun în mod deschis monopolurilor politice, populismului, derapajelor autoritariste și extremismelor, aducînd o abundenţă de argumente selectate atît din tradiţiile gîndirii moderne democrate, cît și din teoria și practica politică a contemporaneităţii. Pe parcursul demersurilor lor, de la o carte la alta, rolurile se echilibrează tot mai mult, astfel încît, de unde la început Mihăieș mai mult întreba, de la o vreme glosează și el, tot mai îndrăzneţ și mai consistent. Cu toate acestea, în pofida permanentului și ritmicului exerciţiu de comentator politic mihăieșian, vioara întîi pe terenul discuţiei rămîne în permanenţă Vladimir Tismăneanu, ca unul cu mai vechi acumulări în domeniu, cu o experienţă ce însumează atît anii tinereţii românești, petrecuţi în comunism, cît și anii de carieră intelectuală în Occident, fiecare dintre episoadele biografice presupunînd un set de contacte, de poziţionări instituţionale și sociale, de relaţii personale de mare întindere și diversitate. Reţine atenţia, la un moment dat, o mărturisire a lui Tismăneanu pe care o reproduc aici: „Daniel Pipes mi-a dat următorul sfat, într-o perioadă în care scriam destul de des la The New Republic sau