În penumbra răcoroasă a casei tăcute, coridorul i se păru la fel de lung ca prima dată. Jocul de şah al pătratelor de gresie bej şi maro, încadrate de un chenar roşcat, se îngusta spre capătul blocat vederii de uşa dinspre dormitorul de oaspeţi, a cărui mobilă masivă, din lemn de trandafir, marca Lengel, ultimul "l" terminându-se cu o înfloritură, o impresionase la început, pentru ca apoi să i se pară greoaie şi nefuncţională. Fără să vrea se uită în jos, fascinată si uşor ameţită de jocul pătratelor de gresie, mai patinate acum decât le văzuse prima oară. Parcă intuindu-i gândurile, unchiul Ghe spuse: - Cinci bej, cinci maro, plus alte două de pe margine, total douăsprezece - în lăţime, patruzeci bej, patruzeci maro, plus marginile - în lungime, fă şi tu socoteala câte sunt, ca să ai o idee de combinaţiile pe care puteam să le fac, îi spusese cu ani în urmă. Pătrate, romburi, dreptunghiuri, a căror mărime depindea de inspiraţia mea din ziua respectivă, îţi dai seama cum îmi ocupam mintea? Şi câţi paşi, în zigzag, în lung, în lat? Îi număram la sfârşitul zilei, îi transformam în metri, apoi în kilometri, pentru ca a doua zi s-o iau de la început. Şi asta ani şi ani.

Imaginea lui, mărşăluind în ciorapi ca să nu facă zgomot, calculându-şi paşii ca să contabilizeze distanţa parcursă zilnic, lungul coridor fără lumină proprie, o tulburaseră mai mult chiar decât teroarea percheziţiilor. Intensă, ea dura totuşi puţin, iar până la următoarea teama se mai estompa. În schimb, paşii aceia tăcuţi lăsau să se întrevadă tenacitatea disperată a dorinţei de supravieţuire. Cu ce uzură, cu ce preţ! Comparaţia cu închisoarea venea de la sine, chiar dacă a fi un fel de prizonier în propria casă era un lux faţă de viaţa de după gratii, mai ales când ele erau şi comuniste.

- Poate vrei să te odihneşti puţin, oi fi obosită, nu e plăcut să mergi într-un tren aglomerat pe căl