Alex Goldiş, Critica în tranşee. De la realismul socialist la autonomia esteticului,
Bucureşti, Editura Cartea Românească, 2011, 288 pag.
Alex Goldiş publică un studiu important în receptarea criticii postbelice: Critica în tranşee. De la realismul socialist la autonomia esteticului. Tânărul cercetător descrie în peisajul critic al celor aproximativ trei decenii inventariate un război între directivele comuniste oficiale (care prescriu realismul socialist ca unică reţetă în literatură) şi gruparea criticilor şaizecişti cu promovarea răbdătoare şi agilă a unei direcţii opuse, autonomia esteticului. Povestea se termină, aşa cum ştim cu toţii, cu happy end.
Poziţia combativă este vizibilă încă de la început, iar intenţia lui Goldiş pare să fie aceea de a face ordine în literatură, cu orice preţ. Într-adevăr, îndelung pregătită, lucrarea se sprijină pe numeroase trimiteri critice (o bună lecţie învăţată de la Nicolae Manolescu, de la care preia pe alocuri, asumat sau nu, modelul de a reface imaginea unei perioade şi a unor scriitori ţinând seama de părerile critice anterioare, pe tiparul Istoriei critice). Aparatul teoretic nu este nici el neglijat, punând în discuţie principalele curente care au ordonat critica europeană şi modul în care acestea s-au oglindit, distorsionat, în literatura română începând cu 1949. Structuralismul, formalismul, le Nouveau Roman français, Noua Critică franceză, New Criticism-ul american etc. sunt discutate de teoreticienii, criticii români şi adaptate spaţiului opresiv prin compromisuri care, nu de puţine ori, au dat naştere unor concepte contradictorii cu ele însele.
Un alt pas important pe care îl face volumul Critica în tranşee. De la realismul socialist la autonomia esteticului este tendinţa de renunţare la discursul pătimaş, care ocupă paginile volumelor de istorie literară din 1990 până a
