Ioan Stanomir, Umbre pe pânza vremii. Secvenţe de istorie intelectuală,

Bucureşti, Editura Humanitas, 2011, 324 p.

N-am să încep, cum se obişnuieşte, cu începutul. Din contra. În ultimul set de eseuri al cărţii sale, Umbre pe pânza vremii, Ioan Stanomir îşi declară explicit preferinţa aproape nativă pentru gândirea conservatoare. Adică pentru moderaţie, pentru luciditate, pentru prudenţă, pentru echilibru, pentru aurita cale de mijloc.

Lucrul nu constituie, în ce-l priveşte pe autor, tocmai o surpriză. Stanomir a publicat până acum destul de mult, oricum suficient cât să ne putem face o idee asupra profilului său intelectual. (Dacă ar fi să contabilizăm numai lucrările semnificative din acest punct de vedere, tot s-ar aduna câteva, începând cu antologia A fi conservator, din 2002.)

Noutatea vine din tipul de argumente pe care Stanomir le aduce în discuţie. Şi care sunt, nu o dată, emoţionale, intime chiar. Iată un eşantion decupat din Patriotism şi solitudine, eseul care deschide secţiunea:

„Invariabil, atunci când regândesc în aceşti ani din urmă patriotismul, acest concept mai degrabă abstract se leagă, ca într-o cosmogonie delicată şi personală, de conturul unui loc din Focşani – stând în faţa mormântului bunicilor mei, contemplând strada pe care am crescut, parcurgând drumurile pe care le străbăteam cu ani înainte, retrezesc acel patriotism al memoriei pe care educaţia mea în comunism l-a născut şi întărit. Refugiul în solitudinea protectoare a casei bunicilor este reflexul replierii în faţa unei istorii ce striveşte şi distruge în numele progresului traductibil în uitare, praf şi moarte. Şi poate că o înclinaţie conservatoare, raţionalizată mult mai târziu prin lecturi şi traseu profesional, s-a născut prin această frecventare a unei lumi care se stinge” (p. 292).

Aproape prozastic în substanţa lui