Ion Mircea,
Manuscrisul din Insula Elefantina,
Bucureşti, Editura Asa, 2011, 85 p.
Din poemul ce dă titlul celui mai recent volum de versuri al lui Ion Mircea, se reţine ideea traducerii unui vechi manuscris. Unul care ar conţine un anunţ de logodnă. Altfel, nicio trimitere la papirusurile coloniei de iudei din Insula Elefantina. Într-un mod vag, se prefigurează, de fapt, o temă şi o metodă. Tema iubirii, anunţată şi de Prolog, şi metoda rescrierii (dacă ne gândim că orice transpunere textuală dintr-o altă limbă înseamnă şi recreare).
Nu este însă vorba la Ion Mircea de o rescriere parodică postmodernistă, şi nici de o desfăşurare hipertextuală sistematică. Există, totuşi, câteva poeme în palimpsest, cu hipotexte explicite (La Marienbad, anul acesta, Dejun pe iarbă, Traversarea), ca nişte stânci înălţate pe o largă plajă intertextuală deschisă. Mai ales poemele în proză se dezvoltă plecând de la „relicve” istorice, culturale, livreşti (Sora lui Shakespeare, Final târziu al Luptei de la Borodino, Un cadavru irascibil, Edelweiss H., Biblioteca de praf, Rusa albă, După moartea fraţilor Lumière), dar ele nu depăşesc, în general, nivelul unor reverii de slabă tensiune poetică. Oricum, volumul este destul de eteroclit, atât tematic, cât şi din punctul de vedere al formulelor poetice. Găsim şi lirism cvasi oracular (Culpa de-a fi, Dinţii, Ursprache), şi mici „scenarii“ suprarealiste (Arborii sculptaţi nu au foşnet, Ecranul de lână, Tăcere în Neuenstadt), şi poeme tranzitive (1999. Trecerea oficială la ora de vară), şi poezie de atmosferă (Şah în trei, cu aer mirceaivănescian), ba chiar şi jocuri lingvistice (abrevierea cuvintelor din Murder &blues) sau propensiuni ludico-ironice (Bicicleta lui Socrate). Numitorul comun îl reprezintă narativitatea. Ambiguitatea poetică este, de regulă, un efect al imaginaţiei epice, „anecdotice“
