* Va veni, in curand, primavara. Dar inainte ca zapada sa se topeasca, as vrea sa vorbim despre iarna cu drag si sa-i redam maretia din timpurile cand oamenii o asteptau sa vina cu bucurie, ca pe un dar al lui Dumnezeu *
Mai demult, fiecare zi era o sarbatoare si fiecare anotimp venea incarcat de minunatii. Nu sufeream cand incepea primavara si nu-mi parea prea rau cand toamna era pe sfarsite. Se inscriau toate in acel "asa trebuie sa fie", pe care l-am inteles singura, fara prea multe explicatii, de la cei mari. Cu toate acestea, trebuie sa recunosc cu mana pe inima ca, de cand ma stiu, n-a fost bucurie mai mare pe lumea asta, ca aceea a asteptarii primei zapezi. Iarna a fost dintotdeauna regina balului, si cat tinea ea, orice s-ar fi intamplat in acea perioada, niciodata, nicicum, in nici o imprejurare, nimic nu se putea sfarsi cu rau. Si asta, pentru ca iarna, parca toate se ordonau dupa alte legi, dupa alte scenarii, pe care cineva le tinea in frau cu mare maiestrie. Nu frigul si nu inghetul erau semnele iernilor de altadata din copilaria mea, ci dimpotriva, caldura ce se nastea zi de zi, din gesturile normale si naturale ale oamenilor, din acceptarea inteleapta, dar nu resemnata, a urgiilor iernii. Si erau in vremea aceea niste ierni pe care pana mai ieri le credeam pierdute doar in amintiri. Dar astazi, acum, le vad intorcandu-se tiptil printre oameni, de la an la an mai mari si mai grele, de la an la an mai crancene, in furia cu care pare ca pun stapanire pe lume. Ele sunt insa numai pietre de incercare pentru rabdarea cu care suntem datori, zi de zi.
Eram convinsa atunci, si sunt si acum, ca iarna, mai mult decat orice alt anotimp, lumea se vede de sus, de Acolo, de la El, rotunda, ca rotundul de lumina nascut in jurul unei lumanari. In irizatiile acelea diafane ce-o inconjoara palpitand ca o aripa stravezie de fluture isi au locul si oameni,
