Cosmarul oricarui refugiat politic este sa traiasca din nou in regimul de unde a reusit sa evadeze. Sa nu mai poata scapa a doua oara. Cunosc multi romani care au considerat Venezuela anilor 70 si 80, pe drept cuvant, un paradis democratic. Au ajuns acolo si au fost fericiti. Lucrurile au intrat insa pe o panta dictatoriala, tot mai nefasta, dupa ce colonelul Hugo Chavez a reusit sa-si impuna dominatia populist-autoritara. Nu putini au fost cei care au spus: “Mi-a ajuns o data in viata”. Cultul lui Chavez se aseamana flagrant cu acela al lui Ceausescu. Societatea civila este agresata, presa libera este sufocata. Pentru Chavez, Cuba lui Castro este Mecca socialismului, el merge acolo nu doar pentru inspiratie ideologica, ci, asemeni unor Thorez, Dimitrov, Togliatti ori Ana Pauker candva, cand se duceau in URSS, si pentru tratament medical, in speranta ca va gasi miraculosul elixir menit sa-l salveze. Ironia suprema este ca Fidel s-ar putea sa-l inmormanteze pe Hugo, evident in prezenta lui Evo si a lui Daniel. In audienta, plangand, Noam, Istvan, Alain, Slavoj si Gaspar. Imi pot imagina oratia si salvele de rigoare. Daca cineva m-ar intreba care este este cel mai mare pacat al stangii, as raspunde, fara sa ezit, pe baza propriei experiente, a nenumate lecturi si a unor reflectii care se intind pe decenii: ipocrizia.
Poate ma insel, dar pe un blog sustinut de o fundatie ce poarta numele unui respectat lider social-democrat german, Friedrich Ebert, care s-a opus insurectionismului spartakist, primul presedinte al Republicii de la Weimar, un stat democratic-liberal subminat de extremele de dreapta si de stanga, de apologetii violentei oarbe, ai razboiului civil cu orice pret, nu a aparut macar un text de solidarizare cu cei care se opun chavismului, intre care un Teodoro Petkoff, om de stanga. Ma intreb de ce nu-si recunosc acesti oameni adevarata genealogie, a
