Aflăm din cele două volume de memorii (peste 900 de pagini!) ce s-a întâmplat în acele vremuri cu autoarea, cu lumea ei, cu părinţii, cu Pascal Bentoiu, soţul ei, marele compozitor, cu părinţii acestuia, cu prietenii şi cu familiile lor, toţi loviţi, într-un un fel sau altul, de noua istorie, toţi supuşi trecerii prin infern.

Ura de clasă îi mobiliza împotriva lor pe persecutori, cum aceştia o şi spuneau fără ocoluri, cu naturaleţe, cu linişte. Aşa se cuvenea să se întâmple şi nu altfel. Un episod din viaţa de atunci a memorialistei ne apare cu deosebire concludent. Modesta, insignifianta angajată a fabricii „Zorile” voia totuşi să schimbe slujba, căci era rău plătită, lucrând acolo, trăia cu ai ei de azi pe mâine, mereu împrumutându-se. Aflase din „România liberă” că ziarul scosese la concurs un post de stenodactilografă, ocupaţie pe care o exercita şi la „Zorile”. Poate la ziar va fi mai bine, îşi zice, se duce la concurs şi, spre surprinderea ei, reuşeşte, chiar prima. Este trimisă pentru angajare la cadre, la tovarăşul Roman care, cînd ea intră, tocmai îi cerceta dosarul, inevitabilul dosar. Ridicând capul din hârtii o întrebă dacă ea este, într-adevăr, cum scrie acolo, nora lui Aurelian Bentoiu, fostul ministru din timpul burgheziei. Şi dacă este cum de crede că ar putea fi angajată la „România liberă”, al doilea ziar al partidului comunist. Şi de ce vrea, la urma urmei, să se angajeze la ziar, de ce a venit la concurs? Contrariată şi iritată Annie Bentoiu îi spuse cumva patetic : - Pentru că mor de foame! Răspunsul şefului de cadre veni prompt, însoţit de „un zâmbet uşor”, „despicând fiecare silabă”: - Asta şi vrem!

S-a înţeles, probabil, din ce am spus până acum, că în două mari direcţii acţionează în carte Annie Bentoiu: să reconstituie traseele proprii urmate în amintitul interval, ale sale şi ale celor apropiaţi, asta pe de o parte, i