Pătrunderea în uz a unor noi cuvinte – de cele mai multe ori împrumuturi din alte limbi – e un fenomen uşor de observat, ba chiar unul care de obicei provoacă reacţii de iritare şi de respingere.

Mult mai discretă şi mai incertă este ieşirea din uz, treptata învechire a unor termeni. Chiar după ce nu mai sunt folosiţi, aceştia rămân în texte şi în vocabularul pasiv al multor vorbitori, astfel că decretarea ieşirii lor din circulaţie e o decizie riscantă. Asistăm totuşi, adesea, la învechirea accelerată a câte unui cuvânt şi putem verifica fenomenul nu numai prin frecvenţa înregistrărilor din internet, ci şi prin introspecţie şi autoobservaţie: câţi dintre noi, de exemplu, (mai) folosesc, în conversaţia curentă sau în diverse expuneri orale, cuvântul destoinic?

Cuvântul provine din slavonă şi este atestat încă din cele mai vechi texte religioase (din secolul al XVI-lea). Dicţionarele actuale (Noul dicţionar universal, 2006; Dicţionarul explicativ ilustrat, 2007, DEX 2009) nu indică procesul de arhaicizare a adjectivului. În DEX, se precizează sfera de aplicaţie a calificării („Despre oameni şi acţiunile lor”) şi sunt explicate sensurile „vrednic, merituos”, „isteţ, îndemânatic”, „capabil; (...) competent”. Ultimul înţeles este pus în relaţie cu o construcţie foarte rară în limba actuală, în care adjectivul e urmat de un verb (destoinic să facă, destoinic a face). În Dicţionarul limbii române (DLR, Tomul I, partea a 4-a, Litera D, 2006) sensul „demn, vrednic” apare ca învechit; nu la fel sunt considerate sensurile „priceput”, „apt, capabil”, „competent” etc. Exemplele din limba mai veche ilustrează diferite posibilităţi de combinare dispărute între timp: „construirea, în beciuri, a unui calorifer destoinic de a încălzi sala” (Alecsandri); „chezăşie destoinică”, „dovezi destoinice” (în texte juridice) etc.

Probabil că mulţi vorbitori recunos