La 14 ianuarie 1907, scriitorul rus Lev Tolstoi îşi notează în jurnal următorul gând: "Da, nu Rusia trebuie salvată, ci ceea ce este de milioane şi milioane de ori mai scump decât închipuita existenţă a Rusiei, sufletul nostru". După o sută şi ceva de ani, România se află într-o situaţie asemănătoare cu surata ei de la Răsărit. Ne-am pierdut simţirea românească în anii tulburi şi bezmetici ai postcomunismului şi de aici deriva în care plutim cu toţii. Bieţi plauri purtaţi la voia întâmplării de orice adiere de vânt cosmopolit. Bucăţi de lut, fără rădăcini şi identitate, mutate de colo-colo pe oceanul învolburat al planetei. Deceniile din urmă au distrus obiceiuri şi tradiţii, vetre de românism viril şi autentic, o civilizaţie de secole. Milioane de români au luat calea pribegiei, cărând cu ei aşchii din fiinţa unui popor sedentar şi nostalgic. Conservator şi anistoric. Au preferat bejenia şi umilinţa altundeva decât în ţara care i-a născut, abandonându-i mai apoi. Şi-au impus să-şi uite originea şi să se descotorosească de toate zdrenţele ce le aminteau de baştina părăsită din disperare. Vor fi cetăţeni inferiori ai altor patrii, şi poate ca nepoţii lor să se bucure de deplinătatea statutului, deocamdată împrumutat. Vorbim cu stânjeneală limba în care oamenii se numesc (ce superbie!) ca-n basmele de demult, Împungerouă ori Bunăoară, de pildă, iar localităţile, Dor Mărunt sau Limpeziş... Am simplificat-o şi siluit-o într-atât încât îi folosim doar câteva zeci de cuvinte, şi alea anapoda. Romgleza e deja graiul răspândit pe meleagurile lui Neculce şi Dosoftei, iar corporatismul mcdonaldizat i-a spălat pe creier pe tineri în ample campanii naţionale. "Te uiţi şi câştigi!", aşa a început crearea idiotului perfect al tranziţiei spre nimic de la noi. Mai nou, "seriosul" şi "muncitorul" premier (ca să-l citez chiar pe istoricul inventat să-l înlocuiască pe nefericitul Boc)