E un paradox: daca despre „Artistul”/”The Artist” s-a spus ca e inovator, desi e mut si alb-negru, cele mai recente filme ale lui Dan Pita, Sergiu Nicolaescu si Cristina Nichitus, desi vorbite & in culori, sunt gata iesite din uz. Daca vezi intreg „spectrul cromatic”, vei intelege mai bine esenta filmului lui Michael Hazanavicius: lucrurile nu stau in loc, ci evolueaza. Daca nu mai poti tine pasul cu prezentul, de ce sa te incrancenezi?
„The Artist” a fost din start un pariu dificil. Francezul Michel Hazanavicius vroia sa faca un film mut de spionaj, dar in cursul documentarii – citind multe carti si vazand filme la Cinemateca Franceza, a decis ca mai bine face o melodrama, gen oricum cultivat de filmul mut.
E greu de spus daca avea clar in cap unde dorea sa ajunga, dar pentru cineva care stie cat de greu e sa faci azi lungmetraj inauntrul conventiei de film mut si alb-negru (daca te incumeti totusi la asta) vizionarea se face – cel putin in primele minute sau tot filmul - cu sufletul la gura. Te tot temi ca ceva se va fasai, ca surpriza se va dezumfla, dar descoperi ca povestea se tine si ca te tine pana la sfarsit.
Si ca functioneaza la toate nivelurile. Mai intai ca melodrama in interiorul conventiei – facandu-te sa o accepti si sa te scufunzi in poveste ca si cum ai vedea un film vechi. Apoi e punerea discreta in context a filmului mut care se dezvolta spre filmul vorbit, cele cateva trimiteri la ziua de azi facandu-te sa tratezi filmul si ca pe o pastisa a unui film de epoca si sa nu ai probleme cu ramele.
Al treilea nivel e cel mai abstract si usuca povestea pana la lucrurile elementare – e aici si acceptarea faptului ca lucrurile nu raman in loc si ca progresul e inevitabil dar si, in mod inteligent, o vaga contrazicere a acestui lucru – pentru ca Hazanavicius explica asta printr-un film mut si alb-negru.
