Foto: Bogdan Chesaru / Intact Images Am avut privilegiul întâlnirii cu Dan Puric. S-a întâmplat în 2010. Au trecut de atunci doi ani fără două luni şi n-am uitat nimic din intensitatea gesturilor, din duioşia privirii, din zâmbetul său de adolescent! Avea o linişte şi o nelinişte zăpăcitoare. Într-o astfel de întâlnire nu prea ştii de unde începi şi unde termini. Dar am zis că o să fiu stoică şi o să mă ţin de cele 59 de întrebări dincolo de aparenţe, câte îmi pregătisem! S-a dus naibii tot stoicismul meu şi am râs până mi-am pierdut vocea.

Şi de fiecare dată când maestrul încerca să ia o gură de aer între reprizele fantastice ale povestirilor sale, încercam să-mi strecor câte o întrebare... „Aţi bătut pe cineva pentru că a glumit pe seama numelui dumneavoastră?” „Aveam o în­văţătoare tâmpită care îmi spunea «puricuţ».” „Nu-mi plăcea să cânt ceata lui Piţigoi pentru că era colectivistă.”; „În liceu îl imitam pe Ceauşescu.”; „Mama a fost zâna mea blondă, rămâneam uluit, încremenit în faţa oglinzii când o vedeam lângă mine, dar şi în oglindă... mi se părea că e mamă de două ori.” „Când aţi dansat prima oară cu mama?” „N-am dansat niciodată cu mama, cu dansul era o catastrofă. Am dansat cu o fată şi am căzut peste ea şi peste cuier. Asta mi se trage de la bunica, ea a dansat cu un colonel şi a căzut peste el. Aşa că nu mă puneţi să dansez decât pe scenă, altfel sunt o ca­tastrofă!”

Maestrul dansează foarte bine cu aerul, iar cuvintele sale au dansat cu mine toate cele 67 de minute crude de interviu. Toate poveştile sale degajau o magie care nu voiam să înceteze. Mi-a povestit de cearta cu marele Fănuş Neagu pe când era director al Teatrului Naţional Bucureşti. Atât de tare s-a supărat Dan Puric, încât a vrut să-şi dea demisia. S-a dus acasă şi i-a spus mamei că va pleca, că s-a certat la cuţite cu directorul. „Mama era o bombă, o Hiroşima! S-a prezentat l