Nici el nu pare să înţeleagă ce şansă a avut: să schimbe un atelier de sticlărie din Maramureş cu un atelier de măşti din Veneţia. Mă gândesc, o clipă, că i s-ar fi potrivit mai bine fabuloasa Insulă Murano, aflată la o aruncătură de băţ, în lagună.

Încep prin a-i spune: „Sunt câteva titluri celebre: «Un yankeu la curtea regelui Arthur», «Un american la Paris» şi... «Un maramureşan la Veneţia»... Ar putea fi şi acesta într-o serie, nu?”. „Da, poate să fie şi ăsta” (râde, cu discreţia ţăranului nostru).

Marian Onţiu, zis „Nicu”, îmi mărturiseşte că pentru el „Veneţia era un vis”. Atât. Şi nici măcar un vis de artist. „Credeam tot timpul că, dacă am să reuşesc să plec, voi munci undeva în construcţii. Eram un băiat de la ţară.” Doar că soarta a vrut altfel. Sunt 11 ani de atunci, şi iată-l pictând chipuri de colombine, de arlechini şi multiplicaţi cassanova.

„Nu eraţi artist?” „Nu, nu.” „Deci nu visaţi la o Veneţie pe care s-o pictaţi, s-o desenaţi?” „Nu, niciodată. Eu despre Veneţia ştiam că e numai apă. Îs case şi apă.” „Şi când aţi venit aici ce aţi văzut în afară de case şi apă?” „Oameni. Oameni buni...”

Nu mai era foarte tânăr când a intrat ucenic la Carlos Brassesco, la Ca’ Macana (în atelierul-magazin situat între Teatro Italia şi Ponte delle Guglie). Dar era sprinten la minte şi avea mâini pricepute. Destul ca să deprindă lucruri noi. Crede că „şeful” e cel mai bun dintre cei pe care-i putea avea. „Nici el nu-i veneţian. Nici măcar italian. A venit aici, în anii ’70, ca să studieze arhitectura, din ţara lui, de undeva din America de Sud. A rămas aici, a învăţat să facă măşti, i-a învăţat şi pe alţii. Şi pe mine...”, mai spune, arătându-mi cum se face: „Măştile sunt de mai multe categorii. Multe sunt măşti din hârtie; e o hârtie specială, o hârtie absorbantă. Tu ai un negativ făcut din gips şi înăuntru tu pui hârtia, bucăţi, bucăţi de hâ