De curând, având mai mult răgaz, m-am încumetat totuşi s-o parcurg, supunându-mi ochii la cazne teribile. Efortul, însă, mi-a fost răsplătit pe deplin. Am descoperit un scriitor în toată puterea cuvântului, cultivat, cu o remarcabilă cunoaştere a rigorilor statuate de romanul poliţist clasic.
Nu cred să fi existat până acum în literatura română un prozator atât de bine familiarizat cu genul de scrieri în maniera lui Sir Arthur Conan-Doyle şi a Agathei Christie. Teodor Parapiru şi-a însuşit la perfecţie reţeta faimoşilor scriitori şi a pus-o magistral în aplicare în cele patru naraţiuni cuprinse în „Detectivul orb”.
În primele trei dintre ele – „Medalionul”, „Suspiciune” şi „Mistificare” – protagonistul este un psiholog, Marsias Deluşor, care îşi desfăşoară anchetele aidoma lui Sherlock Holmes şi Hercule Poirot, ca pe nişte jocuri de societate în care perspicacitatea joacă rolul principal. El pune cu abilitate faptele într-o relaţie imprevizibilă, ce scapă unei analize superficiale, reconstituie, din detalii insignifiante, evenimente cu final tragic, îşi utilizează bagajul de cunoştinţe şi competenţa profesională pentru a descoperi înţelesuri profunde ale acţiunilor întreprinse de către diverşi indivizi, îşi solicită la turaţie maximă „micile celule cenuşii”. Un anchetator de tip special, care ajunge să priceapă ce se petrece dincolo de aparenţe.
Dar nu numai capacitatea sa deductivă, cu ajutorul căreia oferă logică unui lanţ de întâmplări haotice este uimitoare. Marsias Deluşor gândeşte mai rapid decât ceilalţi, posedând o inteligenţă ieşită din comun. Nu ştiu dacă revelaţiile lui sunt întotdeauna corecte – după cum arăta Raymond Chandler în încântătorul său eseu „Simpla artă a crimei”, nici Conan-Doyle şi Agatha Christie nu erau scutiţi de erori în descrierea modului în care vestiţii lor eroi dezlegau enigme.
Spre deosebire, însă, de Sh
