Ăsta e unul dintre lucrurile care nu-mi dau înţelegere la inimă fiindcă de la cap nici nu mai cer de multă vreme mai nimic. Adică de ce nu se poate să le ai pe amândouă deodată? Arată şi sună ca o imprecaţie. Ce, e vreo problemă că n-am scris prima parte a expresiei? E cineva care n-o ştie? Care nu s-a îngrozit şi împărţit vreodată, spun prostii, desigur, de nenumărate ori de şi în ea? Să ne prefacem azi că suntem crescuţi precum cozonacii. Că suntem mari şi vrem să ne fie bine. Uite, mă şi tem, din cauză de exces glicemic, să spun că vrem să fim fericiţi. Fiindcă, ce mama naibii!, asta ne seacă întreg toracele înainte de orice.
Şi vin eu acum, naivă ca o margaretă, şi vă spun că se poate. Cine are pietre, da’ să fie de Râu Mare, să înceapă a le arunca în sete. Da, se poate. Of, nu-mi plac precizările, însă asta îşi cere imperios cezariana. Nu iau în niciun calcul sensul propriu al elipsei. Ştiţi voi, prima parte. Vorbesc despre rupturi. Da, ştiu, ele vorbesc mai bine decât oricine, dar azi le vom lua tipsia botezului de la gurile hămesite.
Mi-aduse aminte Svetlana de ipocrizie. Ei, bine, asta e maica-mare a falsităţii haute couture: să te crezi neisprăvit, dar aşa de neterminat încât să-ţi vezi imposibilă bucuria in continuum. Faci şcoală, eşti profesonist, la o adică faci şi copii, şi nu prin partenogeneză, deşi de multe ulterioruri ţi-ai dori cu urlet asta, ridici casă, rabzi, cazi, te ridici, plângi în dulap, să nu te vadă soacră-ta şi să aibă singurul orgasm din viaţă, da’ nu te simţi în stare să fii fericit. Pleacă de-aici, că nu e vina nimănui! Nici măcar a ta. Nici neputinţă nu e. Nu ţi-e drag de tine. Ia mai pupă-te. Măcar din când în când. Şi ţine pentru tine.
Şi vezi şi tu ce înţelegi prin rai. Că s-ar putea să ai surpriza să trăieşti deplinătatea expresiei de care numa’ ce ţi-am amintit pe sâmbăta asta. Literal.
Asta e de p