- Care n-a primit?

- Io!

Astea au fost ultimele cuvinte pe care le-am auzit. Se împărţeau ajutoare în Mărunţişu de Jos. Nu ştiu ce canal era. Poate Discovery. Pe urmă, au început să mi se inunde violent punţile superioare. Valuri de febră măturau tot, aruncau peste bord ce întâlneau în cale. Tocmai citisem o istorie a piraţilor - s-a dus... Am pierdut şi câteva silogisme cornute, câteva entimeme.

La momentul potrivit, când febra nu mai avea unde să urce, a apărut, ca de fiecare dată, personajul acela emfatic, care vorbea vag preţios, înmuind v-urile:

- La momentul potrifit...

Nu venea niciodată cu noutăţi, era un cronicar al evidenţei, un raisonneur al locului comun. Era înalt şi foarte subţire, purta aceeaşi vestă de chinchilla. Cum, ce e şinşila? Un şobolan mai curăţel.

Îl auzeam bine, dar îl vedeam printr-un abur lăptos. (Era ca o fotografie fără sharf). Cuvintele mele, răcnite, se înfigeau ca-n vată în aburul dintre noi, se înmuiau:

- M-am săturat să tot stau pe banca asta improvizată şi să mă holbez la circul ieftin, Padrone!

Venea spre mine calm, cu jiletca lui de chinchilla, înainta cu încetinitorul, venea fără să ajungă, ca şi când adăugând un pas îl scădea pe celălalt.

Recunosc, apare întotdeauna spre sfârşit, ca Oda Bucuriei. Ca ultima şansă.

Am reluat aceeaşi conversaţie veche, fără noimă. L-am întrebat:

- De ce n-o iei de la capăt, Padrone? Uită-te puţin la ea: lumea e clădită greşit.

- Ce propui?

- Un armistiţiu al memoriei. Suntem ce ne amintim.

- Ce-ţi aminteşti?

- Ziua în care ai spus „Să fie lumină!”. Sună ca un slogan. Al companiei de electricitate.

- Apropo, n-am ferificat – spune-mi, s-a făcut lumină?

- Nu-mi dau seama.

Începuse să miroase ca într-o distilerie de whisky, când (înainte de a-şi fixa tăria la 40 de grade) din butoai