Acum 25 de ani, îi furau trofeul “ursului” Lobanovski. Azi, joacă la fel de uluitor şi aduc la fel de multă bucurie. Cam ca de fiecare dată cînd îi revedem pe Richard Burton ori Clint Eastwood
Mirosul de vasodilatator e dens de-l tai cu drujba. Cuminţei, ca la coada încropită pentru genunchii lui Moş Craciun, stau la rînd, la masor, care-i ia la “tocat”, aşa, cît să le pună sîngele în mişcare. Le vorbeşte Tudorel. “Nea Imi nu poate fi alături de noi, azi. Mi-a transmis că ne iubeşte şi să nu ne facem de rîs!“. Apoi se întoarce spre tablă. “Jucăm din prima, stop cu talpa. Asta e echipa, ne schimbăm post pe post. Tragem de noi, cît putem. Cînd ni se taie cherosenu’, ieşim fără să fim strigaţi! Mergem pe rezultat, dar, dacă se poate, o dăm şi-n spectacol, sînt oamenii în sală, mulţi au venit pentru noi!”. Se întoarce spre Bumbescu. “Colo, ce rugăminte avem la matale. Aici se joacă patru în cîmp. Poate faci un efort şi nu ne laşi în trei din primul minut, da?”.
E linişte. Din celelalte trei vestiare răzbate iz de caterincă. De aici, nu. Piţi e în picioare. La fel ca-n tinereţe. Aceeaşi freză, acelaşi trup. “Fără mingicării, direct pe poartă, da? Belo, dacă poţi, joci la mijloc!”. Belo e băiatul cu două Cupe ale Campionilor şi două kilograme în plus luate din 1986 pînă acum. “E de la ciorbă. Sînt ciorbar, nu se pune grăsimea”, zice el.
“Şi cînd am fost pietre ne-am facut datoria. Am strălucit!”
La uşă bate producătorul tv. “Ştiţi, treaba aia cu cinci minute înainte de fluier…”. Se conformează toţi. “Da, tată, stai liniştit!”. Ies din vestiare şi se aliniază ca pentru meciul cu IFK Göteborg. Duckadam şi Balint sînt în “civil”, nu se bagă, dar apar la salut. Chestiune de respect. Unul după altul, în cea mai perfectă ordine. “Polivalenta” stă să se rupă. “Gherase”, “Nutria”, “Colonelul”, Piţi, Lucică, “Balamuc”, “Duzinarul”, “Găboajă”, Helmi. Toţi a
