Mulţi dintre noi au prins timpurile dinainte dominate de politicile dictatoriale impuse de către un singur om, căruia îi spuneam atunci: „Stimate tovarăşe secretar general” şi căruia îi spunem acum „dictatorul comunist”.

În ciuda aparenţelor, pentru unii dintre semenii noştrii au fost timpuri bune, când au beneficiat pe lângă o instruire solidă şi gratuită şi de ocuparea unor funcţii grase, de unde îşi acaparau o zestre de notorietate şi îşi construiau o trambulină care să le permită săritura decisivă spre marile demnităţi ale orânduirii socialiste. Un astfel de copil-minune a fost şi Mihai Răzvan Ungureanu, o revelaţie a generaţiei sale, de la care generaţia a doua aştepta o pătrundere în forţă, în primele rânduri. În acele vremuri, este posibil ca Mihai Răzvan Ungureanu să fi fost un om de bună credinţă, fiind adevărată supoziţia că era un om fidel Partidului Comunist. Revoluţia română l-a tras de pe scena publică în culise, unde a vegetat o perioadă, până când Partidul şi-a adus aminte că are nişte băieţi de excepţie, crescuţi cu grijă la sân.

Marea neşansă a românilor a constat în faptul că puterea a fost acaparată după Revoluţie de către comuniştii-reformaţi, care şi-au adus aminte de aceste „valori” nevalorificate în care fuseseră investiţi timp şi bani. Deşi avea până la o anumită dată CV-ul eminamente comunist, lui Mihai Răzvan Ungureanu i s-au deschis larg porţile pentru a pătrunde în lumea capitalistă. Dar nu în acea lume capitalistă cu o economie sănătoasă de piaţă şi cu o democraţie coerentă şi neviciată. În cea subterană. Se poate spune că nici comuniştii dinainte de ’89, nici cei reformaţi după această dată, nu au avut „mână rea”. I-au adus lângă ei pe foştii securişti, pe foştii activişti şi pe cei care au reprezentat crema vechiului regim.

Schimbarea la faţă a celor vechi şi transformarea lor în oameni devotaţi ai noii orânduiri s-