Clubul Român de Ţurcă are 7 echipe, peste 60 de practicanţi şi un regulament standardizat. Partidele spectaculoase, undeva între baseball şi oină, pot părea exotice pentru puştii de azi, însă meciul la care am asistat şi am participat neîndemînatic, disputat la -10 grade şi în zăpadă pînă la glezne, a fost o provocare captivantă.

Pe un stadion gol, cu doar 5.000 de locuri, într-un oraş înzăpezit din nordul suprem al României şi în liniştea unei duminici de februarie se aude vîjîitul unui lemn în aer: după cîteva secunde, un trosnet puternic şi chiotele unor moroşeni, unii de 16 ani, alţi de peste 40. "Sighetu Marmaţiei e singurul loc în care astăzi se joacă ţurcă în mod organizat, pe baza unui regulament. Deşi e doar un joc sportiv tradiţional, va deveni un sport cu acte în regulă", explică mîndru un membru al Clubului Român de Ţurcă. Te freci la ochi, cu zăpadă sau fără: ţurcă?

E o duminică de ţurcă la Sighet, da, un Super Sunday mutat la 8.000 de kilometri de Indianapolis, unde pe 5 februarie Giants a învins Patriots. Tribunele-s goale în arena pe unde a jucat Dembrovschi, iar fotbalul e acum judeţean: meciul se transmite doar în ecouri, pe văile Izei şi Vişeului, nicidecum cu 111 milioane de privitori, ca la americani. Iar între două lovituri vînjoase cu un baston în lemnul mic, în ţurcă, cele 30 de secunde de publicitate plătite peste ocean cu 3,5 milioane de dolari se transformă în bucurie simplă şi atît, prin ninsoarea greoaie.

"E jocul din cauza căruia vecinii băteau la uşa părinţilor că le-am spart ferestrele, jocul ce-l jucam după ploaie, pentru că fotbalul ne-ar fi atras pedepse pentru hainele murdare, e jocul pentru care mamele noastre rămîneau fără mături". Definiţia romantică şi neîntreagă a lui Mihail Gerald Manole, 49 de ani, conservator la Muzeul Maramureşului şi animator principal al "fenomenului ţurcă". Neîntreagă pentru că gener