„S-a apropiat astă-noapte de mine, în vis, un pitic. Şi mi-a spus: «Apleacă-te, Toma Alistar!» Şi eu m-am aplecat. Iar piticul, din nou, îmi zice: «Mai apleacă-te, Toma Alistar! Mai apleacă-te!»“

„Şi eu, din nou, m-am aplecat. Iar piticul, necruţător, strigă la mine: «Încă, încă, mai apleacă-te, mai apleacă-te, Toma Alistar! Şi eu…m-am aplecat. Din nou… Iar el, din nou, strigă: «Mai jos! Mai jos! Mai jos, Toma Alistar! Apleacă-te!» Şi eu, neputincios, mă tot aplec, mă tot aplec. Şi când credeam c-o să mă lase să mă ridic, să mai văd şi eu o dată lumea-mprejurul meu, el din nou strigă: «Apleacă-te! Apleacă-te! Apleacă-te, Toma Alistar! Încă! Încă! Mai jos! Mai jos!» Şi eu m-aplec… M-aplec… M-aplec… Şi intru-n pământ! Şi-n jurul meu se vede numai negru! Negru! Şi negru!...“ - „Lăutarii“ (1971) – Emil Loteanu -

În aceeaşi biserică, cu pereţii frumos vopsiţi. În aceeaşi biserică rece, îl priveam pentru ultima oară. Acum, ţin în braţe un suflet, ce îşi plânge cu putere drumul ce i se întinde înainte. Unul s-a dus. Altul a venit. Bucurie înecată în câteva lacrimi oprite la colţurile ochilor. Popa ţine în mâini aceeaşi carte, pupată şi răspupată de mii de buze. Unele, pline şi dornice de viaţă. Altele, sătule şi secătuite. Ghemuit, în braţe, boţul de humă se zbate, consumând secunde după secunde.

Când a plecat, ţeapăn, l-am aşezat în cele patru scânduri. Cu mâinile la piept, pe piept. Într-o odihnă forţată de care nu a avut parte în viaţa lui de secunde respirate.

Şi atunci era rece. Şi acum e rece. E apă multă. Parte prinsă în zăpada iernii. Parte în trupurile noastre. Celor de deasupra. Mi-a fost mereu teamă de iarnă. De frigul ei. De drumul lung şi nesfârşit spre grădina de oase. Să dau drumul spre lumea cealaltă, atât de largă, la un suflet. Nu am crezut că mi se poate întâmpla tocmai mie. Şi tocmai în blestemata de iarnă. Drum d