Artistul pare a fi marele favorit pentru cel mai bun film în noaptea Oscarurilor care ia startul peste câteva ore. Un film plin de nostalgia cinematografului - cel puţin aşa apare în comentariile criticilor probabil pişcotari de festivaluri.

Căci subsemnatul, deşi sunt un fan înrăit al Mutului, sau poate tocmai de aceea, n-am reuşit să simt nici umbră de nostalgie văzând The Artist. S-au făcut destule filme despre drama actorilor desfiinţaţi de trecerea la filmul vorbitor. E greu să depăşească cineva imaginea Gloriei Swanson în Bulevardul Amurgului, coborând scara interioară a vilei cu mişcări de stea a Hollywoodului mut şi mort, deja închisă în propria ei minte înainte de a fi dusă la închisoare sau la ospiciu. Iar cazul cel mai cunoscut al luptei cu sonorul este cel al vagabondului fără bani şi fără vorbe, Charlot, apărat cu îndârjire de marele Chaplin în filmul lui Richard Attenborough.

Ce face regizorul Hazanavicius în Artistul e să nu ţină seama tocmai de definiţia nostalgiei - visare melancolică a unui trecut drag, imposibil de reînviat. El ia ca atare secvenţe clasice, clişee gestuale, situaţii tipice ale filmului mut şi le copiază cu mijloacele superavansate ale tehnicii de azi, rezultatul fiind o imagine alb-negru lacrimă şi efecte sonore impecabile, de parcă am privi o imensă plasmă HD inventată în anii '20. Nu există nicio distanţare, nicio inflexiune venind din prezent în modul de a povesti cinematografic al lui Hazanavicius, scenariul fiind previzibil pas cu pas, până la plictiseală.

Bărbatul de succes care o întâlneşte pe fata anonimă, timpul care dă totul peste cap, el apune şi cade din ce în ce mai jos, ea urcă spre strălucirea deplină, dar continuă să-l iubească tot pe el - are rost să mai vedem încă o dată Luminile rampei sau Sora Carrie, cu expresivul ca o mască cosmetică din castraveţi Jean Dujardin (nu înţeleg neam cum a p