Este lucru ştiut: organizarea ecleziastică a creştinătăţii a premers, în multe părţi ale Europei, construcţiei statale; nu doar celei moderne, ci chiar şi aceleia consacrate de Evul Mediu. Pe de altă parte, în vremurile de demult, Biserica a fost un aliat al statalităţii în multe şi serioase privinţe. La români, tendinţa primelor state medievale de la sud şi de la răsărit de Carpaţi de a ieşi de sub autoritatea efectivă - chiar dacă nu şi de sub suzeranitatea - regelui Ungariei a antrenat şi opţiuni divergente în politica ecleziastică a noilor formaţiuni politice. Mai întâi în Ţara Românească, ulterior şi în Moldova, s-a trecut de la obedienţa catolică a primilor dinaşti la cea răsăriteană, astfel încât până la sfârşitul sec. al XIV-lea lucrurile erau, din acest punct de vedere, clarificate, reperul fundamental rămânând, în linie ierarhică, Patriarhia constantinopolitană.

În Transilvania, rămasă până la dispariţia Regatului Maghiar, în sec. al XVI-lea, parte componentă a sistemului statal al acesteia, organizarea bisericească a românilor a fost mai frământată, şi prezintă încă destule enigme. Cu toate acestea, de la Andrei Şaguna încoace, din a doua jumătate a sec. al XIX-lea, Ortodoxia transilvană s-a văzut aşezată sub autoritatea ierarhică a Sibiului. Unirea din 1 decembrie 1918 a adus teritorii noi sub ascultarea mitropolitului sibian, mărind întinderea aflată sub autoritatea sa şi sporindu-i răspunderile şi beneficiile. În deceniile care au urmat, păstorii spirituali ai Ardealului ortodox au luat măsuri pentru ca gestionarea noii situaţii - şi cu îndatoriri, şi cu recompense - să se facă într-o manieră socotită satisfăcătoare. În vara lui 1940, ruptura teritorială decisă la Viena pe seama României de nord-vest a produs mutaţii, dar acestea au fost temporare, în perioada postbelică teritoriile apusene pierdute fiind reintegrate statului român. Chiar dacă