Art.31  din Constituţia României:

« (1) Dreptul persoanei de a avea acces la orice informaţie de interes public nu poate fi îngrădit.

(2) Autorităţile publice, potrivit competenţelor ce le revin, sunt obligate să asigure informarea corectă a cetăţenilor asupra treburilor publice şi asupra problemelor de interes personal.

(3) Dreptul la informaţie nu trebuie să prejudicieze măsurile de protecţie a tinerilor sau securitatea naţională.

(4) Mijloacele de informare în masă, publice şi private, sunt obligate să asigure informarea corectă a opiniei publice.

(5) Serviciile publice de radio şi de televiziune sunt autonome. Ele trebuie să  garanteze grupurilor sociale şi politice importante exercitarea dreptului la antenă. Organizarea acestor servicii şi controlul parlamentar asupra activităţii lor se reglementează prin lege organică.”

Înainte de 1989 emisiunile TV, atâtea câte erau – 2 ore pe seară, la un moment dat – erau transmise mai mult în alb-negru.  Prin anii ’80 apăruseră emisiuni color şi – o „inovaţie” tehnică – emisiuni „parţial color” (!).    Viaţa de atunci era însă cenuşie după mai toate standardele luate în considerare la evaluarea nivelului de bunăstare.  În case era rece, în magazine produsele erau puţine, de slabă calitate, fără varietate iar românii nu puteau călători mai departe de vecinii din „lagărul” socialist (şi asta cu greu). Pentru distracţie puteai merge la câteva teatre, cu un repertoriu restrâns, la cinematografe insalubre, la o nuntă sau onomastică dar mai degrabă rămâneai acasă, între pereţii blocurilor de beton (cenuşiu).  Culmea era că, pe măsură ce lucrurile deveneau mai cenuşii, propaganda partidului comunist devenea tot mai insistentă şi mai absurdă în a încerca să ne convingă că de fapt lucrurile merg din ce în ce mai bine.

După  mai mult de 20 de ani, televiziunea este recepţionată în milioane de c