În ultima săptămână am văzut din ce în ce mai multi pretutindenari cu vertij, dispnee, stari de greata, lipsa simtului realitatii şi aproape frică de moarte. Tratatul Fiscal a cauzat frica legată de incertitudinile cu privire la răspunsul economiei româneşti deîndată ce Tratatul intră în forţă. Compactul Fiscal a generat ceea ce eu numesc TRATATOfobia.
Îmi propun să înlătur, rând pe rând, câteva din “gândurile negre” în legătură cu aplicarea prevederilor Tratatului Fiscal în România. Am nişte ipoteze. Prima. Nu mă interesează discuţiile sterile legate de actul juridic în care se vor introduce regulile fiscale. Contează doar să le respectăm. A doua. Nu mă pasionează discuţia ce şi cine câştigă ca imagine politică de pe urma semnării Tratatului. Pentru mine este neimportant. Trei. Prea puţin mă interesează în discuţia de acum cu ce ar mai trebui completat Tratatul astfel încât Uniunea Economică şi Monetară să funcţioneze mai bine. Am scris şi vom mai scrie despre aceste lucruri. Mă concentrez strict pe “dizolvarea” unora dintre cele mai negre scenarii legate de implementarea Tratatului în România.
Frica numărul unu – România rămâne în subdezvoltare. România nu va face investiţii. Decalajele vor creşte.
România a investit în perioada 2001-2010 circa 4,5% din PIB pentru investiţii, de trei ori mai mult, de exemplu, decât Germania, sau dublu faţă de alte ţări dezvoltate. În România nu se vede mai nimic. 45.000 de proiecte publice a căror întreţinere costă probabil mult mai mult decât finalizarea lor. Regula fiscală obligă la prioritizare. Se păstrează proiectele cu adevărat strategice la nivel naţional – maxim 10 proiecte. Restul, se poate finanţa sustenabil de către colectivităţile locale – care pot, altele intră în parteneriat public privat şi o altă parte sunt vândute către privaţi.
Mai departe, România a avut până acum o evoluţie volatilă şi u
