Au trecut 72 de ani de la plecarea din lume a lui Nicolae Tonitza, pictorul care a zugrăvit, în culori vii şi luminoase, tristeţea oamenilor care l-au impresionat. Născut la 13 aprilie 1886 la Bârlad, a fost primul copil – din cei cinci – ai familiei Anastasia şi Neculai Toniţă. Şcoala primară şi gimnaziul le-a urmat în oraşul natal apoi, la 16 ani a plecat la Iaşi, unde s-a înscris la Şcoala Naţională de Belle-Arte, avându-i profesori pe Gheorghe Popovici şi Emanoil Bardasare. În anii de şcoală l-a cunoscut pe Ştefan Dimitrescu, de care l-a legat o frumoasă prietenie ce a ţinut până la moartea acestuia, la doar 47 de ani.
În 1908 a decis să plece în Germania, la München, unde a fost admis la Academia Regală Bavareză de Arte Frumoase (Konigliche Bayerische Akademie der Bildenden Kunste) la clasa profesorului Hugo von Habermann. În acel an a expus la Kunstverein şi a debutat totodată în publicistică, la revista Arta română din Iaşi, cu un articol în care punea accent pe "Importanţa criticii de artă", trimiţând, de asemenea, desene la revista Furnica.
Deşi nu-şi terminase studiile a părăsit Germania, călătorind în anul următor în Italia şi Franţa. S-a oprit la Paris pentru doi ani, frecventând atelierul lui Pierre Laprade şi zugrăvind peisaje, dar şi portrete ale oamenilor pe care îi întâlnea pe stradă, pe care le-a expus în atelierul propriu, din Montparnasse. După cei doi ani petrecuţi la Paris, în 1911 s-a întors în ţară, reuşind să obţină un post de profesor suplinitor de desen, la Liceul Militar din Iaşi. S-a căsătorit cu Ecaterina Climescu, o femeie cultă care iubea filosofia şi artele, având împreună doi copii: Catrina şi Petru. În 1912 a absolvit Şcoala Naţională de Belle-Arte din Iaşi, abandonată în 1908. După ce şi-a obţinut prin concurs certificatul de "pictor bisericesc", a zugrăvit cu măiestrie bisericile din Scorţeni, Silişte,
