Să nu vă speriaţi dacă mă vedeţi în vreo intersecţie, purtând solar o geantă galbenă şi o rochie albă de lună. Pesemne că am rătăcit drumul, pesemne că-l voi fi căutând în ochii închişi ai câinilor adormiţi sub greutatea de plumb a lui iulie.

Aşa se întâmplă uneori. Să mă aşez la o coadă, să întreb ce se dă şi să aştept înmulţirea pâinilor şi a peştilor. Când şi când, îmi privesc încheietura şi-mi citesc numele în vena pulsând ca să nu-mi uit rândul. În gând îmi fumegă vreo amintire pe care încearcă s-o fixeze cu un bold capriciul din privirea unui trecător.

E posibil să se producă vreo învolburare, vreo frenezie ciudată care să-i facă pe şcolari să se îndrepte, în uniforme cadrilate, doi câte doi, către Muzeul Antipa, iar pe ceasornicari să iasă tropăind, cu paşi mărunţi, din atelierele lor, şi să caute pe jos, prin crăpăturile asfaltului, piesele lipsă ale răstimpurilor.

Nu contează. Să nu vă speriaţi.

Se poate să apară şi nişte domni în costume ascuţite, vorbind gri din guri uscate, şi să-mi spună să mă car de acolo, că maşina cu peşti şi cu pâine s-a împotmolit în nu-ştiu-ce big bang, prin nu-ştiu-ce negură, undeva, la o margine de drum, dar-astea-sunt-detalii-tehnice-care-nu-vă-privesc. Am să râd spart şi am să arunc ciobul în primul pătrat.

Dacă am noroc, s-ar putea să înceapă să plouă, pe la cinci şi jumătate, iar ştergătoarele de parbriz vor arunca în sus aripi de pasăre înmuiate în miere.

Să nu vă speriaţi. Ce, n-aţi mai văzut? Nu e vreo mare scofală.

Iar cerul se va fi coborât în bălţi încă o dată. Mă voi aşeza pe un trotuar, între un leu şi o morsă, şi voi înnădi zale din batistele albe care tot cad din mâinile albastre ale frumoaselor văduve. După un timp, când cina va fi pe mese în case, vor răsări maci uriaşi, plutind ici şi colo, între mine şi voi, între mine şi câinii maro cu pleoape grele şi amorţite, în al căr