Războiul de independenţă (1877-1878) este o piatră unghiulară, o bornă a Naţiunii Române. România devenea stat neatârnat, după cum spunea Mihail Kogălniceanu. În traducerea zilei de azi, nu mai eram slugi la Înalta Poartă, servitorii turcilor, ci stăpâni la noi acasă. Istoria se consumă în fapte mari, în momente de eroism. Dar câteodată detaliile, absolut nesemnificative, fac deliciul vieţii. Căpitanul Budişteanu, Costea Budişteanu, devenit ulterior general şi erou al României, zăcea rănit într-un lazaret - aşa se numeau spitalele pe atunci, după modelul francez. La patul rănitului, alături de infirmiere, de surori de caritate, veghea câinele său de casă, Caesar, mare, blând şi puternic. Cu toate insistenţele lui Carol Davila, tatăl medicinei româneşti, câinele nu a putut fi îndepărtat. Animalul, deşi bătut periodic, nu s-a lăsat dus de lângă patul stăpânului nici măcar când în vizită - de grad zero, reţineţi - a venit Ţarul Rusiei. Denumit conform protocolului de atunci “Înălţimea Sa Imperială Ţarul tuturor Ruşilor”, însoţit de vărul său “Majestatea Sa Domnitorul României”. Ţarul l-a decorat pe căpitanul Budişteanu cu Ordinul Crucea Sf. Vladimir clasa a III-a. La plecare, Ţarul, impresionat de ataşamentul câinelui - aşa sunt ruşii, cruzi la nebunie, dar blegi până la umilinţă în faţa divinităţii -, i l-a cerut românului, ca dar, pe câinele Caesar. Răspunsul este epopeic, ar trebui reţinut, scris pe toate monumentele: “Din porunca Regele meu, mi-am dăruit viaţa Înălţimii Voastre. Dar câinele nu pot să vi-l dau, din moment ce sunt în viaţă”. La plecare, Ţarul tot ne-a luat ceva: Basarabia!

Caesar merită o statuie, iar marele iubitor de animale Marius Marinescu, şi mai ales soţia sa, doamna Liliana, vor să-i facă o statuie. Au banii, au sculptorul, aşteaptă locaţia Primăriei! Abia aştept un refuz, un motiv oricare ar fi el, pentru a împiedica ridicarea aceste