Din păcate – cred – şi împărţeala de anul acesta a Premiilor Oscar a fost întrucâtva previzibilă. Filmul anului este o odă adusă unor vremuri apuse, pentru că, nu-i aşa, în faţa unei realităţi din ce în ce mai puţin sclipitoare şi de o autenticitate ușor îndoielnică, trebuie să ne amintim că the glorious old Hollywood nu va muri niciodată. Înlăturăm, cu palma, praful de pe fotografia de familie (dar la ce folos dacă trezirea la viaţă este imposibilă din considerente naturale). Oricum, mesajul l-am înţeles; nu însă şi ansmblul. Ni se dă un bobârnac peste nas, amintindu-ni-se că trebuie să glorificăm trecutul, însă înlăturăm exact schema pe marginea căreia legenda asta, fir-ar ea să fie, s-a construit: figurile legendare, eroii.
Brad Pitt ar putea fi unul dintre ei, nu? O căruţă de roluri memorabile, patru nominalizări la Oscar, niciunul câştigat. Ce-i drept, nu au intrat încă zilele în sac. Și chiar dacă ar fi intrat tot nu ar fi fost o problemă. N-ar fi nici primul nici ultimul păgubit de un premiu. Istoria are precedenţă. Şi la propriu şi la figurat: Cary Grant şi Peter O’Toole, Greta Garbo şi Lauren Bacall. Şi Orson Welles (premiile onorficie nu se pun). Ah, da! Şi Steve McQueen. O grămadă de nominalizări, nicio statuetă.
De fapt, aici voiam să ajung. Căci premiile contează mai puţin, dincolo de blitzurile fotografilor şi de isteria mediatică ex post. Ce rămâne sunt filmele alea care te lovesc în cap şi oamenii ăia care nu ştiu cum se întâmplă de reuşesc să fie… cuvintele cred că sunt: “bewitchingly self-possessed”. Așa cum au fost Steve McQueen, Jimmy Dean și Brando, Marlon Brando. E vorba aici despre o tipologie; o tipologie care exclude inteligneța și talentul, dar care, pe cât de paradoxal poate suna, le implică pe ambele în doze atent măsurate și în combinații adesea contrariante.
Ei bine, după jumătate de secol de așteptare cortina de cati
