Discuţia despre Tratatul privind Stabilitatea, Coordonarea şi Guvernanţa în Uniune a adus în prim-plan argumentul disciplinării execuţiilor bugetare ca mijloc de a limita risipa banului public.
Drept este că execuţiile bugetare au fost mult influenţate de ciclul politic, că nu s-a ţinut cont de fenomene ca supra-încălzirea economiei (ce aduce venituri temporare considerabile), deficite externe periculoase, crearea de expectaţii ce depăşesc puterea economiei etc. Aşa explicăm deficite efective semnificative în ani în care am avut creşteri ale PIB-ului de 6%, 7%. Şi adevărat este că în anii electorali s-au făcut, în mod sistematic, cheltuieli pentru captarea bunăvoinţei electoratului de către guverne. Astfel am ajuns la deficite structurale de peste 5% din PIB în unii ani.
Dar a gândi că limitarea deficitului structural la 0,5% sau 1% din PIB va ordona construcţia şi executarea bugetului public potrivit unor norme stricte de rigoare şi eficienţă este, cred, o naivitate. Hoţia şi risipa pot musti în bugetul public chiar şi când are un deficit minim, când regula echilibrului bugetar (cum cere Tratatul) s-ar aplica şi în România.
Investiţiile publice la noi (în jur de 5% din PIB în ultimul deceniu - mai mult decât în celelalte ţări intrate în UE în 2004) nu se văd în rezultate concrete; de pildă, costul kilometrului de autostradă este incredibil de înalt. Achiziţiile publice se fac într-un mod ruşinos sfidând interesul public.
Ce apare în media privind costuri cu care statul îşi asigură diverse servicii întrece imaginaţia (contribuabilul român plăteşte multiplu faţă de cât se plăteşte în alte ţări pentru efectul util). Se alocă, ca pondere în PIB, mai puţini bani pentru educaţie şi sănătate decât în cele mai multe ţări din UE şi se iroseşte şi din aceia. Sifonarea banului în companiile de stat, că fac sau nu profit, este notorie.
Ce
