Traim intr-o captivitate, constient sau mai putin constient. Este acea captivitate care te lasa sa crezi tocmai in opusul ei: in libertate.
O captivitate, in care tu, omul, iti poti construi, pana in ultima clipa a vietii tale, visul cel mai frumos: dragoste, cariera, familie, copii, situatie, succes profesional, etc.
Libertatea devenirii: cea mai ametitoare dintre minciunile care iti jaloneaza viata, si in care te incapatanezi sa crezi, minut cu minut. Doar faptul ca de pe la treizeci de ani incepi sa sesizezi ca minutele, orele si zilele trec din ce in ce mai repede te face sa te mai gandesti la acea captivitate a propriei tale dimensiuni pe care nimeni altcineva decat tine nu are timpul, capacitatea si interesul s-o vada. Fiindca e greu, in miliardele de oameni ai acestui pamant, sa-l intalnesti exact pe acela caruia ii pasa si care are "organul" si dorinta de a "masura" profunzimile fascinante (stii asta!) ale propriei tale fiinte, ale propriei tale fascinante stari de captivitate.
O captivitate pe care o resimtim, fiecare, diferit. Aceasta diferenta este data in principal de cultura pe care o avem si dupa felul in care suntem capabili sa tratam istoria. Cea "mare", pe de-o parte, dar, mai ales, dupa modul de a "trata" propria noastra istorie, cea "mica", personala. Istoria devenirii omului care, in ultima instanta, suntem noi. Noi cei ascunsi in spatele bietelor noastre corpuri. Poate ca aceasta captivitate inseamna si marcheaza cu precadere chiar locul acela unde nu ne mai putem ascunde de noi insine si de unde ne putem accepta uratenia, lasitatea de a alege, micimea sentimentelor, locul unde, daca avem curaj, cadem in genunchi si cerem iertare. Pentru ganduri, pentru sentimente sau lipsa lor, pentru trairi, pentru nepasare. Si, mai ales, pentru cele frumoase, pe care le-am aruncat aiurea, catre cei care n-au meritat; fiindca in aceasta capt
