Nu-şi zăresc elevii, dar scot untul din ei la clasă. Nici elevii nu-i văd, dar îi dibuie prin telepatie. Dascălii care predau în şcolile de nevăzători spun că e mai greu sufleteşte să-i înveţe pe cei ca ei. Sursa: OCTAVIAN COCOLOȘ

1 /.

Un copil de vreo 15 ani bate uşor cu un baston în podea în căutarea uşii. Un grup de tineri cu căciuli îndesate pe urechi, cocoșați de ghiozdane, îl ajung din urmă, se salută şi intră în internat. Colegii de cameră îi întâmpină cu tastatura pe genunchi şi cu căştile în urechi. Nu se văd, dar nu se uită pierduți în spațiu, se recunosc după voce şi mişcări.

În Centrul Şcolar "Regina Elisabeta", din cartierul bucureştean Vatra Luminoasă, învaţă, mănâncă, locuiesc şi formează o familie 200 de nevăzători din toată ţara, cu vârste între 15 şi 50 de ani. Au grijă de ei 20 de profesori, dintre care jumătate nevăzători, câțiva foști absolvenți ai școlii. Se completează reciproc și recunosc că aceasta e cea mai bună soluţie: în şcolile de masă, copiii orbi i-ar asurzi pe văzători cu zgomotul maşinii de scris, iar profesorii văzători nu ar putea empatiza cu elevii mai speciali.

Centrul are tradiţie, a fost înfiinţat de Regina Elisabeta în 1906 şi funcţionează pe trei niveluri- liceu teoretic, liceu tehnologic, care scoate tâmplari, şi o şcoală postliceală, care scoate asistenţi medicali de recuperare, căutaţi în toată Europa. Faţă de acum câţiva ani, elevii nevăzători sunt mult mai evoluați: pe lângă maşinile de scris sau cărţile în Braille, se folosesc de laptopuri cu voce sintetică.

Aventurile unui marinar orb: de la bordul navei la catedră

Tudorel Ciuvică are 52 de ani şi este preparator din `89 în şcoala de nevăzători. Nu s-a visat dintotdeauna la catedră. A terminat Facultatea de Marină Militară şi i-a plăcut "să se joace" cu gloanţe şi cu armament până să-și piardă vederea într-un accid