N-ai ce-i face, vorba ardeleanului care şedea pe o piuneză rătăcită în căptuşeala banchetei din compartimentul de tren în care-l repartizase, fatalmente, jocul ingrat al întîmplării: "Dacă-i musai, atunci îi că trebă!" Aşa şi noi, într-o presă în care înjurătura a ajuns etalon de calitate, cineva trebuie să-l trimită pe cititor la "cele culte", măcar din cînd în cînd. Astăzi, "m-a lovit" pe mine, iar cartea în chestiune este una de logică. De acolo poate afla oricine, chiar şi un şef de partid politic din România (tînăr şi liberal!), definiţia acestei erori materiale de judecată, considerată de către bătrînul Aristotel sursa tuturor greşelilor fundamentale de raţionament. Nu c-ar fi prima dată cînd vreunul dintre politicienii care nu-şi mai încap în piele de competenţe, de îndată ce ajung şefi de ceva (orice), partid, filială, gaşcă, disidenţă, sector sau bancă-n Cişmigiu!, ar face o asemenea greşeală! Problema este că abordarea strigată-n gura mare în spaţiul public, de către domnul cu pricina, ignoră nu doar materia problemei, ci face proba unei vaste şi descalificante inculturi politice instituţionale, emblematică, din păcate, pentru mulţi dintre cei care ajung să se aşeze la butoanele acestei harababuri semi-automatizate, pe care o numim stat!

Datele problemei sunt simple şi clare: o instituţie publică din sistemul securităţii naţionale (SIE) are postul de director vacant; desemnarea unui candidat şi numirea (sub raport juridic!) sunt atribute constituţionale ale Preşedintelui României, majorităţii parlamentare revenindu-i rolul de a conferi, prin vot, mandatul politic. Preşedintele României, pentru motive care sunt uşor de întrezărit, l-a desemnat pe cetăţeanul X, membru al Senatului şi al unui partid politic, altul decît cel care formează actuala majoritate de guvernare în postura de candidat. Conform legii, pentru a ocupa func-ţia respectivă, cetăţeanul